Am plâns când mi-am întins aripile. Ştiam că voi zbura timp îndelungat!

"Am plâns când mi-am întins aripile. Ştiam că voi zbura timp îndelungat. Departe de noi! Am privit la ce-am lăsat în urmă. Ştiam că n-am să mai regăsesc nicicând ce-am lăsat la sol. Când voi reveni, vei fi altul. Voi fi alta. Oare câte ne vom mai aduce aminte din ziua zborului sau din perioada aceasta de timp în care voi fi făcut ocolul înălţimilor? Am plâns pentru că eu nu sunt pasăre. Sunt doar omul ce exersez zborul. Omul, care nu ştie dacă-şi va găsi la fel cum l-a lăsat, cuibul. Am lăcrimat de neputinţă. M-am rugat ca distanţa să nu comprime ce simţim astăzi. M-am rugat ca peste ceva timp, aceiaşi să ne regăsim. Să pot ca zborul peste tine să-mi imprim. Din el ca să renaştem! De-a pururea să fim! Aceiaşi, de care-acum ne amintim! Să nu lăsăm uitarea să piardă ce-i intim. Fiindcă, vezi bine, zborul acesta e infim. Plecăm, părăsind solul, explorând puţin în zare şi într-o zi doar ne trezim cu sufletul, de ţărm, în căutare. Acela e momentul de lungă aşteptare. Când plecăm şi ne regăsim, cu-aceleaşi braţe-ntinse şi cu-aceeaşi ardoare! De suflete pereche, ce hărăzite fost-au din născare!"

- fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieţii mele" - Szakacs Nadina Maria