Primea glas...

Dragostea,
precum fiinţa,
primea glas...
făceam paşi
nicicând înainte-ţi,
n-aş fi vrut vreodată-n
urmă - tu,
să-mi fi rămas...


Caruselul inimii,
stare nu avea deloc,
ne plimbam
prin sentimente,
iar privirile pătrunse,
zâmbetele-n suflet strânse
primeau glas:
oare ce-ar fi putut spune,
din tot ce s-a spus,
nespus, ce-a mai rămas?


Primea glas,
într-o zi precum aceasta,
ultimul îndrăgostit...
avea soare în priviri,
era puţin năucit...


Ezita,
nu găsea strada,
calea unde se-află fata
şi într-una se rotea...
poate prin coicidenţă
ea avea ca să-i apară
precum o narcisă - pală,
biruinţa-i proprie o credea...


Primea glas,
ultimul său gând -
săracul
şi tot nu-ndrăznea...
În bărbie îşi spunea:
"Am să fac pe dracu-n patru!"
şi-atunci renunţa...


Degeaba primea glas,
dacă într-o zi ca asta,
cu atâtea şanse ivite,
fata-i, tot necucerită,
a rămas...


Vor veni şi alte zile,
ce vor glăsui...
le vei risipi pe toate?
spune-mi, e asta dreptate?
Nu mai zăbovi!
caut-o astăzi, degrabă
şi lasă o lume-ntreagă
să ştie cât ţi-e de dragă
şi-astfel rostul vi se va-mplini...