Mama mea...

Mama mea
e-o faptă bună,
o floare,
pe lume rară,
glasul blând
ce mă-nconjoară,
sufletul ce se adună,
pasărea-n toate măiastră,
draga şi scumpa fiinţă,
ce-mi stă uneori tăcută
şi m-aşteaptă la fereastră...


Mama mea
e o făptură
care zâmbete împarte,
nouă, copiilor ei,
ni le transmite -
departe...
A dat viaţă pe pământ,
ne-a crescut,
multe-a-ndurat...
mamă-n lumea e doar una,
cu zâmbetul, inima,
iar de i-am greşit vreodată
(şi n-am nici o îndoială)
azi îi cer iertare,
căci din căruntul pletelor
sunt şi eu un fir -
şi doare...


Mama mea
cu bunătate,
flori adună şi împarte,
iar când sufletul mi-e greu,
la ea mă gândesc mereu:
că e blândă
şi e bună,
numai gândul către ea
din dureri îmi mai alină...


Mama mea
e un balsam
pentru suflet
şi durere,
sub a cărei mângâiere
răul pleacă,
răul piere...
mama mă-nveleşte-ntr-una
cu iubirea, cu căldura-i
să nu m-ajungă furtuna,
ploi să nu mă potopească,
fiindcă numai ea-n sufletul mei
ştie, despre puii ei,
cât a aşteptat să crească...


Mama mea,
iubire şi-ndurare
de ziua ta
nu meriţi doar o floare,
nici măcar o simplă urare:
tu meriţi toate florile din lume
ce pot cuvintele de dragoste
s-adune...
mamă, făptură dedicată,
tu meriţi tot:
că eu exist,
că de la lacrimi deseori
mă simt salvată!