Când am vrut să-mi odihnesc sufletul...

 "Când am vrut să-mi odihnesc sufletul, mi-am îndreptat mereu privirea către frumos şi către ce-am iubit. Fiindcă frumosul te inundă şi îţi educă sensibilitatea. Te eliberează de fiecare dată când lupţi cu tine. Te ghidează către lumină. Acolo unde paşii tăi vor fi precedaţi de flori. Flori minunate pe alei însorite. Primăvară timpurie şi zori când te trezeşti cu sufletul plin de bunătate. Deoarece eşti ce absorbi. Iar sufletul-burete absoarbe frumosul şi devine în timp - bunătate! Bunătate pe care o exersăm zilnic şi o perpetuăm mai departe. Bunătate pe care o transformăm în dragoste. Dragoste pe care o împărţim unii cu ceilalţi. Şi indiferent de ce s-ar întâmpla, bunătatea nu scade. Fiindcă fie noapte sau zi, dragostea rămâne constantă sau creşte. Creşte infinit în noi. Dragostea nu scade niciodată. Doar firea noastră scade, când o încearcă îndoiala. De aceea, dragul meu, îţi doresc să nu te-ndoieşti niciodată. Ştiu că nu-i uşor, dar măcar încearcă. Cu cât credem mai mult, cu atât iubim mai mult. Şi-n inimile noastre şi la picioare se aştern flori pe care le credeam ofilite sau uitate. Cu bunătatea inimii, cu dragostea unul faţă de altul le culegem toate. De pe cărările ce-s sufletele noastre, cândva întortocheate. E-atâta lumină în inimă. Cândva ţinea îndoiala de umbră. Astăzi, iubitul meu, pe ale inimii alei doar fericirea umblă. Hotarele-s toate ale ei, cât credem încă..."

- fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieţii mele" - Szakacs Nadina Maria