Rămâi...

Rămâi
şi nu te mai închina,
atâtor lucruri
ce se-nfăţişează
înaintea ta...


Rămâi,
cum mi-ai promis
sau poate
cum am înţeles...
Rămâi,
nu vezi că vieţii mele
dai un sens?


Rămâi,
e ruga mea dintâi...
e-ndemnul
ce-l lansez
în prag de seară...


Rămâi,
tu - cartea mea,
de căpătâi...
şi omul care mă susţine,
tu, cel care m-accepţi
cu rele şi cu bune...


Rămâi,
la dansul cel dintâi...
nu pleca primul,
te rog, eu,
nu fi fugar...
în ceasul prim
al dragostei
ce sper, n-aşteaptă
în zadar...


Rămâi,
chiar dacă mai apoi
mă nărui cu plecarea...
căci de n-ai să rămâi
n-ai să-mi cunoşti
nicicând ardoarea...
şi-am să mă-ntreb precum
Omar Khayyam:
"ce sens avu venirea?
şi-acum - ce sens plecarea?"