Cuprinde-mă, învaţă-mă, înveleşte-mă...

Cuprinde-mă, în starea de amorţire
ce mă domneşte încă
şi spune-mi că-i iubire,
că-n zadar n-am aşteptat,
cu glasul tău,
cu chipul tău
cât eşti de minunat
şi sufletu-ţi simt:
m-a atins cu-adevărat!

Învaţă-mă să nu mă mai închid,
să nu mă sperii când mă iubeşte o făptură,
să ştiu să disting dragostea de ură
şi-n mine să simt cum mocnit azi ard,
depărtările ce ne despart!

Înveleşte-mă, acum când ştiu că toate-s bune
şi fă-mă să cred în minune. 
De când te-aştept
mi se pare c-am făcut ocolul Pământului
cu tine în suflet şi e nedrept
că încă unul altuia nu ne-am dat,
ce fapte şi cuvinte ne despart?
că nu mi-aduc aminte,
doar de apropierea care şi acum se simte...

Cuprinde-mă cum încă nimeni nu m-a cuprins,
trezeşte-mă din vis şi-nvaţă-mă cum mi-ai promis,
de toate înveleşte-mă acum cât încă parcurgem acelaşi drum.
Cuprinde-mă, învaţă-mă, înveleşte-mă, fă-mi numai bine
fiindcă în dragoste, iubitul meu, numai astfel se cuvine...

E-adevărat: anotimpuri se-mpart şi ne despart,
dar tu cuprinde-mă cum ştii mai bine,
puterea de-a te dărui e-n tine.
Învaţă-mă la fel de răbdătoare să aştept, 
să cuget înţeleaptă şi să iert,
apoi mă înveleşte în nevoi
ca să revin tot la aceiaşi noi!

din volumul "Întâlniri"