Monolog de primăvară...

O simplă atingere a mâinii, rostirea unui nume pot răscoli un suflet... cât semnificat poate avea un nume, cât de întipărit poate să rămână în mintea, sufletul, conştiinţa unui om. Dar asta e o poveste la care întâmplător am ajuns să fiu părtaşă, deci nu e povestea mea... povestea mea începe aşa:

Ce ne-a făcut să nu ne dăm seama unul de existenţa celuilalt până astăzi? Cum am devenit atât de conştientă de tine, iar tu de mine? Să fie soarele? Să fie chimia dintre noi doi? Toate faptele care ne-aduc laolaltă? Vorbele insinuante, care atinse de timp şi atenţie se vor? Să fie ploaia de care tu mă protejai astăzi în gând, iar eu priveam picurii inegali oripilată, cu mâna pe-un mouse... plictisiţi şi-n acelaşi timp fascinaţi de un curs?

Să fie apropierea atât de firească de vină? Faptul că tu azi mă hrăneai? Mă hrăneai cu ocheade, cu apropieri şi-ndepărtări voite, cu grija ta de a nu te apropia prea mult, dar nici de a sta prea departe... cu teama de a nu strica magia timpului nostru astăzi născut....

Am râs, cum demult n-am mai râs... am fost cochetă în faţa ta, de dragul tău... ai stat în vecinătatea-mi... respiram unul prin altul timp de câteva ore bune... dădeam un alt înţeles absurdului ce în jur reieşea... ne coteam, fără să dăm interpretări celor din jur... tu şi eu, două fiinţe din mijlocul atâtora răpite... azi s-a produs inimaginabilul, şi nu ai ezitat să mi-o spui...

Am simulat supărarea, ai încercat să mă împaci cu orice preţ... am schimbat câteva vorbe lămuritoare... parcă s-ar fi ciocnit două suflete... prea conştienţi de existenţa noastră deja, două suflete regăsite după atâta fugă-n neant... azi părem a ne fi găsit liniştea şi totuşi... mult prea însetaţi de adevăr, dragoste şi devoaţiune... nu stăm a ne trage sufletul o clipă... prea agitaţi pentru a ţine pasul cu ceilalţi... prea agitat decât de obicei...

Iarăşi cuvinte, apropieri, priviri pe furiş schimbate... şi momentul în care îmi confirmi ceea ce mi-am confirmat eu însămi cu câteva clipe... simpatia reciprocă ce ne-am dovedit... m-ai hrănit iar cu speranţe şi sclipiri în ochi mi-ai pus... sufletul îmi aleargă în goană, e de nestăpânit... şi-ntr-un final sărutul acela timid pe obraz pe care-l aşteptam parcă de-o viaţă... dacă m-aş privi într-o oglindă nu m-aş mai recunoaşte... cât de mult schimbă fiinţa ta fiinţa mea... azi a avut loc un cutremur în noi doi... tu ai răscolit străfundul sufletului meu, eu la rândul meu ceva în interiorul tău am răscolit... şi-acum redau sub forma unui monolog de primăvară... dialogul dintre mine şi tine, azi, primăvară, aprilie, această zi binecuvântată cu taine şi trăiri...