O mamă şi-a înmormântat fiul. Ştiu că nu e un articol optimist. Şi mai ştiu că nimic în lumea asta nu se va opri în loc pentru durerea acestei mame. O mamă, care ar fi preferat să-i fie luat sufletul propriu, decât copilul, care era mai mult decât sufletul ei însăşi.
Razele soarelui încearcă să-i pătrundă sufletul împietrit, însă nu există colţişor care să nu fi îngheţat de durere... şi astfel, razele soarelui - prea vulnerabile pentru durerea mamei....
O zăresc şi nu pot să rămân indiferentă la durerea sa. Mă urmăreşte cu privirea, cu o nespusă blândeţe, îmi răspunde la salut cu un glas stins dar blând. I-a plecat sufletul pereche, copilul zămislit din ea... legătura ei cu exteriorul. O mamă, cât te frămânţi... şi setea de a îmbrăţişa un chip drag nu ţi-o poate nimeni potoli...
Astfel se frământă o mamă în zi de primăvară, cu ochii plânşi, privind copiii altor mame... cu flori de liliac în păr, îngânând durerea, lăsându-se pradă amintirilor şi poate celui care ieri încă trăia...
Dumnezeu să-i odihnească pe toţi copiii pierduţi prea curând şi să-i întărească pe părinţii care cu sufletul frânt, îşi duc mai departe existenţa ca o promisiune că viaţa va birui!
No comments:
Post a Comment