Până când?

Am aşteptat atâta timp ca lucrurile să se aşeze. Oriunde merg, îmi întind aripile, fiindcă sunt dragoste în tot ce fac.
Cu sufletul nu ştiu cum să negociez, e pe zi ce trece mai nemulţumit. Între dragostea mea şi suflet e o mare bătălie, uneori incompatibilitate.
Asta pentru că de foarte  multe ori m-am rănit aşteptând, crezând şi am fost nevoită de cele mai multe ori să îmi scutur singură praful de pe noptiera viselor, să-mi oblojesc rănile sufletului care nu mai conteneau de durere şi patimi.
În continuare aştept, dar nu ştiu până când, deoarece oamenii se simt stăpâni pe timpul, visurile şi clipele când inima-ţi bate mai ritmat, mai cu entuzism, anunţând că acela-i momentul, deşi de cele mai multe ori nu e.
Am aşteptat,dar va veni şi momentul în care voi smulge timpului sceptrul din mână şi îi voi goni pe toţi aceia care au lucrat cu acesta în defavoarea mea.
Am aşteptat încă de la primul fir de iarbă pe care l-am zărit încolţind. Apoi am urmărit cum înmugureşte totul în jur, cum înfloreşte viaţa şi dă pe dinafară. M-am regăsit în trilul păsărilor, m-am lăsat ghidată de cântul lor, până am ostenit şi m-am aşezat pe o cale.                                                                                              
Apoi a venit Soarele cu a lui vară şi încântaţi am făcut cunoştinţă cu toţii. Şi aşa am petrecut luni bune sub împărăţia Soarelui, de la răsărit până la apus, etalându-mi rochiile, făcând piruete în jurul razelor soarelui, de parca bulinele rochiei mele i-ar fi fost acestuia nestemate.M-am bucurat de nenumărate călătorii în jurul lumii, dar în niciuna din aceste călătorii nu te-am regăsit, nu ne-am regăsit. Ar trebui să-ţi dea de gândit toate astea, să nu-ţi pară că ţi se cuvin toate, că toate acestea vor ţine cât lumea.
Odată cu preschimbarea frunzelor în rugină, am înţeles că trecătoare sunt multe în această lume şi că doar cele trainice nu se oxidează. Dar cu sufletul cum rămâne? De ce sunt un călător uitat, parcă mereu, într-o gară? Unii vin, privesc, se miră, staţionează o clipă, dar de suflet nimeni nu mă întreabă...apoi se grăbesc, pleacă mai departe, dispar în neant...iar eu, mereu docilă, las anotimpurile să treacă peste mine, ca într-un ciclu, la nesfârşit, ca si cum fiecare anotimp mă posedă şi nu pot să mă sustrag influenţei sale.
A venit iarna, dragul meu şi mi-e frig în suflet. Atât de frig, atât de târziu, atât de gol îmi sună totul deodată. Dacă plâng, e pentru că mă simt pustie, iar lacrimile-mi ingheaţă cristalizând astăzi, tot ce simt: durere, neputinţă, dor şi un glas de chemare ce de un veac se tot cere, se vrea auzit, măcar o dată să nu se mai simtă atât de ignorat.
E un ger cumplit, iar eu trecând prin fiecare anotimp, mă întreb adesea: până când? Sunt şi eu un om! Mă întreb mereu: până când? Nici o aşteptare nu ţine şi nici nu se-ncheie lumea cu ea...