Nadina

Nadina

Tuesday 7 September 2010

Verde - culoare demnă de o zână...


Pretutindeni, pe unde am pelegrinat, am fost înconjurată de verde... verde regăsit în diverse nuanţe, forme, perceput la ore din zi sau noapte... verde care este reflectat chiar de ochii mei... şi cred că nu există Vărsător care să nu iubească culoarea verde (mie îmi place mai nou şi albastrul) ...

Rochiţe verzi, cercei verzi - fie ei fluturaşi sau trandafir - , gablonţuri verzi, mărgele verzi, o infinitate de verde - de la nuanţe de verde închis până la cea mai deschisă nuanţă...

Însă în verdele din natură mă regăsesc cel mai bine... perceput de ochii mei verzi, care pe alocuri mai absorb din puterea naturii şi îşi depozitează resurse pentru timpurile în care nu vor mai fi atât de verzi...

Culoare demnă de o zână... sună frumos... însă eu nu mă cred o zână... mai degrabă sunt un om supus greşelilor, care uneori face şi lucruri bune... important e că sesizez când greşesc, recunosc, încerc să mă îndrept... ceea ce înseamnă ceva.
Doar două peceţi - de un verde frumos - regăsesc în cuprinsu-mi: doi ochi veseli şi surâzând, doi ochi lăcrimând pios la încercările la care îi supune viaţa, doi ochi ce se deschid pentru lume, doi ochi ce îşi dau unul altuia paginile clipind efemeritatea uneori dureroasă a momentelor ce le-am vrea eterne, dar care sfârşesc când nici n-am clipit...

Câte idei se pierd oare într-o clipă în care nici nu clipim?? Dar dacă clipim mai des, accelerăm intensitatea trăirilor?? Sau timpul ni se scurge printre gene mai nerăbdător??
Nu ştiu, însă ştiu că verdele meu veghează asupra acestor lucruri... sunt întrebări pe care mulţi şi le pun... dar nu suntem în măsură să oferim răspunsuri complete când n-am experimentat nici măcar pe jumătate din ceea ce suntem şi vrem să fim...

Şi totuşi, hai să fiu zâna bună, să alerg după stele în noapte... şi totuşi ce fac când mă identific cu Licurici? Îmi aprobaţi dubla identitate?? Sau o să-mi spuneţi zână bună care aleargă precum un Licurici dispărând în noapte după ce a înfăptuit ce şi-a propus..?? Probabil, las la latitudinea voastră... poate îmi redaţi gândurile şi-n scris... până atunci VERDE am zis ;))



Sursă de inspiraţie pentru articol:
Eu şi o prietenă ne dădeam replici pe Facebook abordând diverse subiecte... Ea, Mădălina, are descărcate în albumul ei denumit sugestiv "My friends" trei fotografii ce mă reprezintă.
După cum mă ştiţi, cel mai adesea îmbrac culoarea verde sau se poate să mă fi născut cu o afinitate spre această culoare - de ce nu, să mă fi născut chiar verde? Glumeam :P
Sub una dintre fotografii era postat un comentariu de către o persoană de origine turcă (am presupus noi)... pe care Mădălina l-a tradus cu Google translate şi aducea foarte mult cu titlul blogului... evident această întâmplare este şi sursa inspiraţiei mele... (evident :P, Mădălina, nu sunt de acord cu Google translate...).

9 comments:

  1. ar trebui sa cautam cu totii sa fim vesnic verzi in suflet

    ReplyDelete
  2. Sufletul meu e verde, intr-adevar, ar trebui cu totii sa fim cuprinsi de aceasta culoare... culoarea naturii, a vietii, a unui nou inceput!

    ReplyDelete
  3. ha! mie-mi place turcoaz :) te-am batut :)

    ReplyDelete
  4. ...asa era de cand marea: insistenta, nemuritoare, de un verde tentant si posesiv. V-ati gandit vreodata sa sa va insusiti prin siretlic un smarald? Nici prin cap sa nu va treaca...piatra va va distruge, nu poti avea verdele unui smarald decat daca te sacrifici lui sau l-ai gasit la lumina unui licurici...
    Scotea capul uneori din valuri cand marea era un lac , noaptea, cand mii de stele se plecau pios lunii...niciodata nu mai iesea pe marea agitata. Era un lucru interzis.Stia...a mai fost odata.Vuietul valurilor ce musca tarmul muritorilor inabusea notele cantului iar poezia se stingea.In adancuri cantecul sfida perceptibilul, notele sale uneau vietuitoarele pe mile intregi, unea bucuria acestora de viata.....Aici , aici in adancuri unde marea starnea viata, nu sus unde distrugea...aici
    trebuia sa vina el,aici marea e linistita... erau ,da, aici stele de mare, calesti manate de caluti, erau toate pentru nota aceea mareata care se propaga prin toate fiintele ce inotau ascunse sau descoperite si se intoarce din nou la ea ca sa-i daruiasca toate trairile marii; putea sa fie asa cum simtise candva : "Trupul si sufletul meu sunt inceputul unui mare cantec"...
    Era atunci mai mult un pestisor dragalas ce iesise cu ochii verzi din apa,curioasa de luminita ce aparu cand insotea baiatul iesit la joaca cu barca ,singur in noapte. Il intrebase ce poate fi acel graunte de lumina..." _E un
    licurici spuse el.Ma insoteste,la noi e bezna mai tot timpul, ma ajuta sa nu ratacesc ; dar pot sa-l pierd...de fapt la noi doar copiii il mai pastreaza, ce-i mari nu-l mai au, spun ca e mai usor sa se obisnuiasca cu intunericul, ca
    isi formeaza asa, o privire de noapte.Ce-o fi aia, nu stiu ,nu sunt mare...voi vedea.Din cei mari unii il mai au. Se zice ca se iubesc iar licuriciul nu mai pleaca"... vorbira indelung, sentimente nestiute isi facura loc in cantecul
    ei,dragostea le dadea aripi imaginatiei....tu, tu esti licuriciul meu zicea ea imbatata de dragoste....tu...tu esti licuriciul meu....zicea el...coplesit de cantec....
    Dupa o vreme speriat poate de valurile nemiloase baiatul nu mai aparu;sau poate isi formase si el acea privire intunecata. Licuriciul nu disparuse, o astepta sa iasa pe valurile zbuciumate ori linistite ,un ghid fidel atunci cand va acosta pe un tarm necunoscut...dintr-un pestisor curios - o sirena stralucitoare...pesemne devenirea ei nu se incheiase inca si de aceea asteapta licuriciul...."O sa iau cu mine cantecul si trairile marii".Privea luminita incandescenta. Smaraldele ii capatasera straluciri de licurici....


    Minu

    ReplyDelete
  5. ...asa era de cand marea: insistenta, nemuritoare, de un verde tentant si posesiv. V-ati gandit vreodata sa sa va insusiti prin siretlic un smarald? Nici prin cap sa nu va treaca...piatra va va distruge, nu poti avea verdele unui smarald decat daca te sacrifici lui sau l-ai gasit la lumina unui licurici...
    Scotea capul uneori din valuri cand marea era un lac , noaptea, cand mii de stele se plecau pios lunii...niciodata nu mai iesea pe marea agitata. Era un lucru interzis.Stia...a mai fost odata.Vuietul valurilor ce musca tarmul muritorilor inabusea notele cantului iar poezia se stingea.In adancuri cantecul sfida perceptibilul, notele sale uneau vietuitoarele pe mile intregi, unea bucuria acestora de viata.....Aici , aici in adancuri unde marea starnea viata, nu sus unde distrugea...aici
    trebuia sa vina el,aici marea e linistita... erau ,da, aici stele de mare, calesti manate de caluti, erau toate pentru nota aceea mareata care se propaga prin toate fiintele ce inotau ascunse sau descoperite si se intoarce din nou la ea ca sa-i daruiasca toate trairile marii; putea sa fie asa cum simtise candva : "Trupul si sufletul meu sunt inceputul unui mare cantec"...
    Era atunci mai mult un pestisor dragalas ce iesise cu ochii verzi din apa,curioasa de luminita ce aparu cand insotea baiatul iesit la joaca cu barca ,singur in noapte. Il intrebase ce poate fi acel graunte de lumina..."_E un
    licurici spuse el.Ma insoteste,la noi e bezna mai tot timpul, ma ajuta sa nu ratacesc ; dar pot sa-l pierd...de fapt la noi doar copiii il mai pastreaza, ce-i mari nu-l mai au, spun ca e mai usor sa se obisnuiasca cu intunericul, ca
    isi formeaza asa, o privire de noapte.Ce-o fi aia, nu stiu ,nu sunt mare...voi vedea.Din cei mari unii il mai au. Se zice ca se iubesc iar licuriciul nu mai pleaca"... vorbira indelung, sentimente nestiute isi facura loc in cantecul
    ei,dragostea le dadea aripi imaginatiei....tu, tu esti licuriciul meu zicea ea imbatata de dragoste....tu...tu esti licuriciul meu....zicea el...coplesit de cantec....
    Dupa o vreme speriat poate de valurile nemiloase baiatul nu mai aparu;sau poate isi formase si el acea privire intunecata. Licuriciul nu disparuse, o astepta sa iasa pe valurile zbuciumate ori linistite ,un ghid fidel atunci cand va acosta pe un tarm necunoscut...dintr-un pestisor curios - o sirena stralucitoare...pesemne devenirea ei nu se incheiase inca si de aceea asteapta licuriciul...."O sa iau cu mine cantecul si trairile marii".Privea luminita incandescenta. Smaraldele ii capatasera straluciri de licurici....

    Minu

    ReplyDelete
  6. @Minu: iti multumesc, ai metamorfozat Licuriciul..."Trupul si sufletul meu sunt inceputul unui mare cantec"... o sintagma perfecta... nu stiu in ce masura ma definesc... stiu doar ca devenirea mea nu s-a incheiat inca!
    Eu sunt Licuriciul ce ma dau lumii: cu bratele deschise, cu ochii sarutati de dor, cu ape in adancul lor,cu maini de flori si suflet in cumpana...
    Uneori smaraldul e taios... si stii cand??? cand nu e "slefuit" cu dragoste si atentie... evident, este si cazul meu...

    ReplyDelete
  7. @Stefan: turcoaz reflectat de verdele ochilor mei... uneori nuante naucitoare... 1-1 :P

    ReplyDelete
  8. Verdele este o culoare care transmite multe... e culoarea prospetimii. Frumos articol!

    ReplyDelete
  9. Ai mare dreptate, Georgian!! Multumesc de aprecieri :)

    ReplyDelete