Răsfoind prin sertarele studenţiei, am regăsit un eseu foarte vechi, uitat de timp...care nu se mai ştia răsfoit, căutat...Este vorba despre o provocare înaintată, nouă studenţilor, în anul I...şi anume de a ne pune în postura de cadre didactice. De ce această provocare? Cu siguranţă, spre a vedea astăzi cum ne-am cârmuit drumul, câte din gândurile cu care am pornit la drum au fost păstrate..."Eu ca şi cadru didactic"...mi-era dificil să mă pun în postura respectivă în acel moment, dar dacă am reuşit să realizez acest eseu, mi-a stat drept sprjin - dorinţa care mă stăpânea, şi care a crescut simţitor până astăzi...şi deşi putem avea viziuni, cel mai bine este să lăsăm timpul să vorbească...trecerea sa ireversibilă ne contrazice sau ne dă dreptate...depinde de situaţie, de om, de parcurs...
"...a existat un moment. Acum, oricât aş încerca să-mi amintesc, nu ştiu care...Dar, într-o zi, m-a învăluit o nouă credinţă: să fiu la rândul meu peste câţiva ani, persoana care poate şi va încerca să însufleţească oameni în devenire.
De atunci, un singur gând devine un întreg când e vorba de fiinţa-mi: vreau să fiu cadru didactic, mai exact profesor de limba şi literatura română, iubesc această meserie care are drept scop formarea de caractere.
Momentan, în postura în care mă aflu, învăţ cum să mă comport şi poate tocmai de aceea nu cunosc în totalitate ce presupune această meserie.
În sufletul meu şi în faţa cunoscuţilor mei sunt cadru didactic dintotdeauna. Prin simplă prezenţă, prin experienţa puţină, dar din care am avut de învăţat.
Acum câtva timp am fost coordonator, mediator între informaţiile pe care le deţin şi persoanele care au avut nevoia de a-şi însuşi cunoştinţele mele sau anumite cunoştinţe.
Simt că e meseria care mă defineşte pe mine cel mai bine şi care în acelaşi timp, printr-o minune, îmi înnobilează sufletul.
Sunt conştientă de rolul meu ca şi cadru didactic, mă simt răspunzătoare de destinul copiilor, atâta timp cât aceştia se află sub îndrumarea mea (şi nu numai).
Mă simt răspunzătoare şi pentru ceea ce va urma. Aceasta pentru că eu sunt persoana responsabilă în a le oferi nu atât noţiuni generale ce ţin de o anumită disciplină cât şi perspective în ceea ce priveşte viitorul lor.
M-aş simţi iresponsabilă dacă datorită nepregătirii mele copii ar putea avea de suferit, ar eşua.
Şi bineînţeles, aş fi deosebit de împăcată cu mine însămi, dacă aş şti că mi-am făcut datoria în mod corespunzător, însuşindu-le noţiuni de care se vor folosi în viaţă şi care le-ar putea fi călăuză pe mai departe, îndreptar...în viitoarele lor cariere, meserii, în situaţii familiale...oferindu-le primele însemne dar şi cele mai valoroase, ale educaţiei spiritului uman.
Ca profesor, nu trebuie să văd în copii doar simpli elevi, ci să-i tratez ca pe nişte oameni care la rândul lor au nevoi, sentimente, drepturi şi îndatoriri.
Voi încerca să fiu o bună colegă pentru întregul cadru didactic. Voi aproba/dezaproba păreri, voi susţine opinii ţinând cont şi de părerile celor din jur.
Nu voi fi egoistă sau fixă, ci voi ţine cont şi de sfaturile celorlaţi colegi, pentru că oricâte noţiuni aş deţine mereu voi avea ceva de învăţat: de la colegi, copii, viaţă, cărţi, metode, situaţii şi experienţe.
Eu mă văd ca fiind profesorul care interacţionează direct cu elevii, voi fi atentă la nevoile lor în măsura în care voi putea.
Nu voi încerca să mă impun prin autoritate, ci voi încerca să îi câştig prin ceea ce reprezint eu ca om, voi încerca să îi atrag de partea mea prin valorile morale care mă definesc.
În prezent, fiind studentă, voi încerca să fiu receptivă la tot ceea ce întâlnesc, la tot ce este nou.
Fiindcă tilnic învăţ ceva nou, mă confrunt cu noi situaţii.
În timp voi acumula mai multă experienţă şi cred eu că voi dobândi mai multă înţelepciune în asumarea răspunderii privind predarea, formarea, evaluarea.
Aceasta este viziunea mea despre propria persoană ca şi cadru didactic în momentul de faţă. Sunt sigură că practica pedagogică mă va întări şi pregăti într-o oarecare măsură pentru formarea mea ca şi cadru didactic.
Aceasta însemnând nu o pregătire perfectă din start, ci primii paşi spre ce va urma...fiindcă o persoană devebită cadru didactic învaţă în continuare, în fond acesta este rolul nostru: de a ne însuşi cunoştinţe continuu şi de a le transmite mai departe. Acest gând...numai cu ajutorul lui Dumnezeu va putea să atingă apogeul...nu pot decât să învăţ, să sper şi să cred!"
Aveam 19 ani, şi cam aceasta era viziunea mea de atunci...în trei ani de când au fost aşternute aceste gânduri, li s-au alăturat altele mai bine conturate, mai elaborate, mai precise.
No comments:
Post a Comment