Am început să ne afişăm din nou împreună, de această dată cu promisiunea de a nu mai ţine cont de prejudecăţile altora. Nu mai doream să îmi las sentimentele călcate în picioare. Doream să mă împlinesc alături de bărbatul iubit. Să îi aparţin. Să îmi aparţină. Să fim totul, unul pentru celălalt.
Aveam de recuperat anii în care am stat departe unul de celălalt. Doream să primesc sărutările de care fusesem privată. Dacă se putea, chiar în avans. Eram o devoratoare de dragoste. Şi nu îmi părea rău. Trăiam cu un scop nobil, eram cuprinsă de simţăminte sincere şi frumoase.
Era o toamnă frumoasă. Frunzele cărămizii îşi perindau poveştile la fereşti cuprinse de spaima picurilor de ploaie. Începeau să se închidă norii, dimineaţa bruma iar speranţele noastre nu îşi pierduseră făgaşul.
Ruginii...erau frunzele....dar şi unele amintiri ce se doreau actualizate. Porneam braţ la braţ, străbătând locurile de altădată...găseam locuri familiare, puţin altfel de cum le lăsasem cândva.
Mă cuprindea emoţia aflându-mă alături de el, pribegind cărările pierdute de timp ale amorului nostru din trecut, iar acum împrospătat, dornic de inedit...dar şi de o rememorare a ceea ce a fost şi e frumos să pecetluim în amintire.
La braţul său simţeam că renasc. Revedeam cafeneaua unde ne cunoscusem întâia oară. Locul în care s-a produs declicul...unde două inimi începură să bată la unison, asemeni unei chemări mute, dar tâlcuite de cei doi îndrăgostiţi: eu şi el, continuându-ne basmul.
Toate clipele se restrângeau acum în jurul nostru, toate amintirile evocate ne sensibilizau fiinţa...ochii mei lăcrimau, ai săi erau umezi...de emoţie, din dragoste, unul pentru celălalt, pentru totdeauna.
Ştiusem întotdeauna că va reveni cândva. Dincolo de toate îndoielile mele, existase şi certitudinea că îl voi avea alături. Ştiam că va primi iertarea...
Revenise oarecum străin, dar l-am recunoscut: după zâmbet, după amprenta sărutului, după suflet, după felul cum mă ridica în zbor, după modul în care îmi construia aripile şi mă susţinea clipă de clipă.
Şi m-am gândit şi la situaţia în care ar fi posibil să mă rănească mai profund decât ar fi făcut-o vreodată. Dacă ar îndrăzni să mă lase iar fără speranţe şi vise...aş fi în stare să îl iert la nesfârşit, să îl las să plece, să se regăsească...
Şi mai ştiu că îl voi iubi întotdeauna, cu o forţă pe care nu mă simt întotdeauna stăpână. Sunt momente în care simt că dragostea asta e prea mult. Şi e bine, într-un fel. E superlativul care nu poate fi demonstrat, definit, exemplificat. E dragostea, conştientă şi inconştientă – dragostea ce îmi ţine respiraţia în loc şi totodată îmi sporeşte vitalitatea.
În luna decembrie am avut lansarea unui volum de poezii de iarnă. M-am ocupat exclusiv de această lansare, până în cel mai mic detaliu. Sprijinită, bineînţeles, de iubirea mea. Iubirea îmi oferea puteri magice, de care mă minunam şi eu când deveneam conştientă de existenţa lor.
Lansarea a avut loc într-o librărie londoneză nu prea cunoscută, dar aranjată cu bun gust şi cu un public binevenit. Împodobisem brazi, aprinserăm lumini, lumânări parfumate. Era o atmosferă superbă. Singurul aspect de care eram privaţi era o iarnă în toată regula. Lipseau fulgii de nea, troienele de care aminteam în versurile mele.
Acest aspect a făcut oarecum ca această lansare să nu fie deplină. Dar mână în mână cu cel drag, sub privirile publicului şi a criticilor de specialitate, aveam să trec şi-acest hotar...mulţumită şi împlinită, că toate sunt bune şi de folos.
Nici acum nu uitase să îmi ofere un buchet de trandafiri albi. Mă pierdeam în imensitatea frumuseţii lor. Cu fiecare clipă, părea că îmi ghiceşte şi redescoperă fiinţa. Îmi plăceau surprizele lui. Îmi rezerva cele mai plăcute momente ale vieţii. Alături de el nu eram ceva, ci eram cineva. Eram persoana cea mai specială, fiinţa cea mai importantă. Asta eram eu pentru el. Aceste lucruri erau un bun motiv să trec peste orice neplăcere, peste orice încruntare, dacă acestea s-ar ivi.
Am hotărât să luăm o vacanţă. Am ales ca destinaţie România. Aveam să poposim la ai mei, iar mai apoi la munte. Eram încântată de acest gând. De faptul că sărbătorile de iarnă mă vor găsi acasă, cu ai mei.
Visam la fulgi de nea, la ninsoare deasă. La colindele noastre. La tradiţiile noastre. Totul îmi revenea în minte atât de familiar. Iar faptul că toate se vor concretiza era o încântare.
Ai mei ne-au primit cu drag. Mă bucuram să îi regăsesc sănătoşi, veseli, tineri parcă deşi, „ninşi” de trecerea timpului. Erau mai calzi, mai blânzi. Începeau să semene a bunici. Chiar una dintre doleanţele lor era aceea de a avea nepoţi. Fapt care se putea concretiza într-un viitor.
În ajun am împodobit bradul cu tata şi Peter. Era superb. Clichet de clopoţei, colinde în surdină, râsete şi armonie. Eram o familie. Eram un tot. Mama făcea minuni în bucătărie. Îmi pregătea o grămadă de preparate. Ştiam că voi fi iar răsfăţată. Adoram cum găteşte ea. Este unică. O iubesc. Nu mai e nimeni ca mama.
Am fost gazde pentru colindători. La pensiune veneau foarte mulţi. Majoritatea erau tineri. Sincer, ne bucurau glasurile lor cristaline. Dar şi faptul că, păstrau tradiţia şi nu o lăsau să moară.
Era minunat Crăciunul în familie. Se putea citi şi pe chipurile părinţilor mei cât sunt de fericiţi. De mult timp nu mai fusesem în preajma lor. Ar fi fost de neconceput să lipsesc de la sărbătoarea familiei, să nu fiu acasă.
Deşi pentru mine acasă nu mai însemna neapărat locul unde crescusem. Eram legată şi de aceste locuri. Sufleteşte, aici mă regăseam...dar tot mai mult mi se contura în suflet credinţa că acasă e o stare de bine, acasă e atunci când eşti înconjurat de cei dragi – oriunde te-ai afla.
Eram nespus de fericită. Îi priveam cu mare drag. Nu îmi mai săturam privirea de chipurile lor. Îi priveam pe toţi trei deopotrivă: mama, tata şi Peter. Nu aveam să ştiu pe atunci cât de crudă avea să fie viaţa mai târziu. Nu puteam să prevăd că veselia de acum se va transforma în tristeţe, iar prezenţa atât de marcantă – va deveni cândva o absenţă de care nu te poţi dispensa.
No comments:
Post a Comment