Printre fulgii de zăpadă risipiţi uşor, frigul prea aspru pătruns deja în noi, zăpada îngheţată care îţi conferă sentimentul că totul în jur e static, printre păreri şi zâmbete false, printre speranţe şi realităţi uşor vândute pe buzele tuturor precun nişte duşuri "reci" tot mai adesea servite nouă...reuşesc să visez, să îmi păstrez idealurile intacte.
Visele mele sunt intangibile, nu-mi pot scăpa şi nici nu o iau razna uşor, sau prea des...am convingerea că lucrurile frumoase stau tocmai în lucrurile de care zilnic ne lovim, în persoanele cu care tot mai adesea interacţionăm...ne regăsim în mulţime, într-un titlu de carte, într-o persoană recent cunoscută - dar căreia i-am destinat o parte din noi şi cu care ne face plăcere să interacţionăm.
Am sentimentul că există lucruri care nu pot dispărea atât de uşor...într-adevăr se pot rătăci, dar există la un moment dat acel ceva care ne indică direcţia corectă. Şi uneori avem nevoia nu doar să simţim, ci chiar să ni se spună că sunt lucruri, fapte, persoane de neatins...care vor rămâne pentru noi aceleaşi...nepătate de trecerea vremii, de evenimente, de înstrăinare, de necunoscut...
Când visez, când sunt tristă, când izbucnesc de fericire - sunt mereu trădată de portiţa sufletului meu: ochii. Ei pe nimeni nu înşeală. Oricât aş încerca să ascund o stare, ei mă dezvăluie cum sunt de fapt: visătoare, tristă, fericită, îndrăgostită, hotărâtă sau laşă, detaşată sau ataşată, convinsă sau neîncrezătoare...şi sunt şi eu conştientă când lucrurile, faptele pornesc din suflet: au o amprentă distinctivă, au ceva-ul acela care iese la iveală din mine...când creez ceva, de fapt, scot o parte din mine, o parte ascunsă sau până atunci neexplorată...
Şi sunt împăcată cu mine când părticica din mine - explorată - are o concretizare reală şi ideală în acelaşi timp, place sau cel puţin interesează. În principiu, ţin cont de părerile din jur. Uneori mă afectează, încerc să nu las acest fapt să devină evident. Dar cel mai mult ţin cont de eu-l interior, criticul meu veşnic, subconştientul care mă ceartă sau mă felicită pentru ceea ce am fost, sunt sau vreau să devin...
Ştiu că voi găsi drumul, că voi fi într-o zi fericită precum îmi doresc...chiar dacă uneori fericirea se confundă cu nefericirea şi se consumă prin lacrimi şi tăceri...Din cer ţintesc raze de soare, iau cu asalt suflete înrobite de ger şi vânt...râsete clare, cristaline, ce oglindesc detaşarea mă fac să tresar...Promit că voi avea mai multă încredere în mine. Şi nu promit nimănui acest lucru. E de-ajuns să îmi promit mie însămi. Şi sper că aşa va fi...
Mă voi strădui să fac tot ce mi-am promis...pentru că nu concep să nu pot, pentru că vreau...vreau să fiu aici, mereu, omniprezentă...descoperindu-mă când şi când pe mine însămi...să am sentimentul că rămân, şi nu că plec...Timpul - atât de repede zboară...ce e şi timpul? Secunde adunate buchet, pe care nu le valorificăm mai mereu cum trebuie? De ce îl asemui uneori cu nisipul? Pentru că îmi scapă printre degete? Pentru că se risipeşte şi îmi dă senzaţia că n-am făcut mai nimic? Timpul, într-un fel, cel mai mare duşman al nostru...trece prea repede când doreşti să realizezi ceva, când stai în preajma cuiva drag...şi prea lent când ţi-ai dori să ştergi totul cu buretele şi să o iei de la început...
E suficient să zâmbeşti în trecerea ta...chiar recomandat...un zâmbet nu are preţ...el nu face decât să destindă, să lumineze...în el e concentrată bucuria momentului...când simţi că îţi scapără printre gene lacrimi...şi totuşi ridici privirea şi zâmbeşti...şi mai ales când zâmbetul e transmis din tot sufletul...Am constatat că e molipsitor...starea de bine e molipsitoare...un lucru benefic pentru minţile, sufletele, vieţile noastre la răscruce de drum...
Viaţa începe întotdeauna, în momentul în care venim de undeva spre a înfăptui ceva...Staţionăm pe un "peron", sau pe mai multe "peroane"...suntem călători care zilnic se lovesc unul de celălalt, care refuză adeseori interacţiunea neştiind că poate aceea e cheia care se potriveşte pentru a lămuri mistere...aşa că staţionăm pentru o clipă şi plecăm mai departe...unii spre o destinaţie anume, ceilalţi spre necunoscut...
(Întreaga zi am aşteptat să beneficiez de timp şi să aştern toate acestea...gândurile "creionate" m-au trezit în această dimineaţă la ora 4, nu le-am putut reda, sau mai bine spus nu am avut timpul necesar...dar mi-au stăruit în minte întreaga zi...în trafic, în cancelarie, în sala de clasă, întâlnind o prietenă dragă...eu cu gândurile mele, în această binecuvântată sau mai puţin binecuvântată zi...şi am avut exact contextul necesar unei astfel de stări: o privelişte superbă ce mi se releva de la fereastra unei clase de a 5-a...o pantă superbă acoperită de un strat mare de zăpadă, brazi imenşi acoperiţi de veşminte strălucitoare, case din ale căror hornuri ieşea fumul... o imagine superbă, care mi s-a întipărit în suflet şi-n minte pentru mult timp...şi probabil o sursă de inspiraţie mult timp de acum înainte :).
Semnat , o Nadi mult prea pătrunsă de calme trăiri...
No comments:
Post a Comment