frânturi din cartea mea(3)

Nu mai puteam să stau locului. Îmi trebuia un pretext să ies din casă pentru a-l căuta. Şi-l aveam. Îl iubeam şi era de ajuns pentru a-l întâlni din nou. Era de ajuns pentru a-i vorbi.
Şi totuşi nu aveam curaj. Cum să apar în faţa sa? Cum să-i mărturisesc iubirea mea? Oare inima lui nu simţea că încă îl iubesc? El îmi spusese că mă iubeşte. Dar mă îndoiam puţin de acest lucru.
Iubirea sa nu era o certitudine. Însă poate avea să devină. Nu ştiu, doar timpul îmi va arăta dacă temerile mele erau întemeiate. Doar atât ştiam: îl iubeam ca o nebună. Deşi nu era al meu, îl iubeam. Aşa cum şi orbul iubeşte lumina de care n-a avut parte niciodată.

Îţi văd mai mereu tristeţea...şi ştiu că pricina sunt eu. Nu mai dai glas nici măcar cuvintelor. Te afunzi pe zi ce trece tot mai mult în sinea ta.
Taci şi îţi îngropi astfel o parte din suflet...ştii tu oare că durerea ta e şi a mea? Ştii că nu te las să suferi singur şi că plâng deseori alături de tine?
Nu ştii! Pentru că nu mă poţi vedea şi nici eu nu îţi pot mărturisi. Mai bine rămâi în neştiinţa ta, cu durerea ta. Durere ce ne duce uneori la exasperare şi din păcate nu o putem înfrâna!
Tot ce ţine de tine mă interesează...pentru că şi atunci când mi-ai aparţinut m-a interesat şi nu mă pot dezobişnui de acest obicei.
Îmi aparţii...iartă-mă că nu am curajul de a tăia distanţa ce ne desparte, că nu-ţi pot vorbi. Iartă-mă că las distanţa să ne răpună, când sunt conştientă că împreună am putea-o birui.
Întotdeauna vei fi o parte din mine. În mod conştient sau inconştient. Nu voi lăsa fiinţa mea să se dezlipească de amintirea ta.Sunt conştientă de faptul că atunci când cineva va striga numele tău voi tresări. E dureros, dar întotdeauna vei fi o parte din mine. Partea aceea care de cele mai multe ori refuză cu încăpăţânare să iasă la iveală.
Ştiu că nu-ţi sunt indiferentă...îţi citesc asta în gesturi, în priviri. Simt cum tresari la vederea mea, cum încerci să-ţi păstrezi calmul când îţi sunt prin preajmă!
La fel de bine ştiu că vei citi întotdeauna ce scriu eu. Chiar dacă ai nega acest lucru, există ceva în fiinţa ta care te trădează. Nu reuşesc să-mi dau seama ce e...dar e prezent!
Vei fi prezent la fiecare lansare! Fie că vei sta într-un colţişor pentru ca eu să nu te văd, fie că vei sta la mijloc sau în rândul din faţă...vei fi!
Iar eu nu te voi putea privi decât pe furiş. Pe furiş, mă-nţelegi? Şi nu ştii cât doare...nu ai cum să ştii! Pentru că doar eu simt suferinţa ce mă încearcă.
La o lansare mai îndepărtată te-am simţit atât de aproape. Şi astăzi mă gândesc la acea întâmplare şi nu mi te pot scoate din minte.
Ştii despre care zi îţi vorbesc? Cea în care am simţit în strângerea mâinii tale regret...oare şi sufletul tău plânge?

Am strâns scoici de pe plajă. Le puneam la ureche pentru a asculta marea. Aşa îmi spusese odată cineva: că dacă pui la ureche scoicile poţi auzi valurile mării fremătându-se, agitându-se şi într-un final izbindu-se de stânci într-un spectacol fantastic şi unic.Aveam marea la picioare, puteam vedea valurile venind spre mal cu furie şi retrăgându-se iar. De mâine, acestea aveau să fie doar nişte amintiri plăcute.

Mi-aş dori să nu mai fiu nevoită să-l aştept în fiecare clipă. Să am siguranţa că întotdeauna va fi al meu. Că va reveni. De oriunde, de nicăieri. Să mă ia prin surprindere cu venirea sa.

Mi-era greu acum deoarece întotdeauna îl avusem sprijin şi alinare pe el. Acum situaţia era alta, deoarece, pricina suferinţei mele era chiar el. Şi nu-mi mai putea oferi nici o alinare, nu mai putea să-mi alunge tristeţea din suflet.
Aş fi dorit să-mi zâmbească ca altădată, să facă tot felul de glume. Ca să nu simt durerea. Să nu mă simt atât de singură.