Nadina

Nadina

Sunday 15 November 2009

DASCĂLUL, PEDAGOGIA ŞI EDUCAŢIA DE AZI – CÂTEVA ELEMENTE DEFINITORII -


Autoare: Szakacs Nadina Maria şi Cefan Mina
Şcoala de provenienţă: Şcoala generală Adam Muller Guttenbrunn, Zăbrani, Jud. Arad


„Dacă nu noi atunci cine şi dacă nu acum atunci când?” (Rabi Hillel)

„Sistemul de educaţie include ansamblul organizaţiilor sociale (economice, politice, culturale) şi ale comunităţilor umane (familie, comunitate locală, naţiune) care, în mod direct sau indirect, intenţionat sau spontan, realizează funcţii pedagogice.”
Această definiţie acoperă conceptul de societate educativă sau de cetate educativă, adresată în anii 70 de UNESCO. Sistemul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de educaţie, care include ansamblul organizaţiilor sociale specializate în proiectarea şi realizarea unei activităţi de formare-dezvoltare a personalităţii.
Pentru a clarifica situaţia şi a avea certitudinea zilei de mâine ar fi corect să ne întrebăm cum vedem azi acest lucru şi care este idealul care trebuie urmat.
În calitate de ştiinţă a educaţiei, pedagogia studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul principiile, metodele şi formele de desfăşurare a proceselor identice. (C. Cocoş – Pedagogie).
Chiar dacă educaţia sau unele componente ale acesteia se află atenţia şi a altor discipline ştiinţifice precum biologia, psihologia, sociologia, antropologia toate aceste ştiinţe interacţionează cu pedagogia şi de aceea se vorbeşte azi de ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI – care nu sunt altceva decât nişte expresii ale unor conexiuni disciplinare dintre care amintim: psihologia pedagogică, sociologia educaţiei, axiologia pedagogică, epistemologia pedagogică, igiena şcolară etc.
O altă caracteristică a pedagogiei azi este că ea cunoaşte un proces de specializare a teoriei pe domenii, conţinuturi sau etape de vârstă delimitate formând SISTEMUL DISCIPLINELOR PEDAGOGICE : pedagogia generală, pedagogia şcolară cu disciplinile ante, pre şi şcolară, pedagogia socială, pedagogiile profesionale, pedagogia comparată, istoria pedagogiei, filozofia educaţiei, pedagogia familiei, etc.
Mai e de precizat că sintagma ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI tinde să ia locul pedagogiei, acest proces fiind legat de tendinţele actuale. Chiar dacă raportarea la negarea pedagogiei în formarea ştiinţelor educaţiei este tot mai frecventă, chiar dacă sunt încercări de înlocuire a unui termen cu altul, mulţi autori consideră că termenul de „pedagogie” nu va dispărea niciodată.
În educaţie au fost conturate două paradigme contrastante: paradigma clasică – care era centrată mai mult pe profesor. Această paradigmă pune accent pe actul de predare, pe împreunarea cunoştinţelor şi pe autoritatea profesională. Elevii au un rol pasiv şi anume de a asculta, de a fi cuminţi, de a înregistra şi de a reproduce discursul magistral.
Paradigma contemporană este centrată pe elev şi pe nevoile sale, pe grupurile de elevi, pe experienţele de învăţare – elaborată de profesor potrivit aferenţei încorporată în curriculum.
De la pedagogia tradiţională care promova modelul educaţional al transmiterii, ascultării, asimilării şi restituirii s-a trecut la o pedagogie care îl face pe elev mult mai responsabil în procesul propriei instruiri şi formări.
Astăzi întâlnim adesea conceptul de pedagogie interactivă care are în vedere valorizarea activităţii cognitive şi practice a elevilor. Şcoala modernă este în căutare de noi structuri de învăţare aferente şi active. „Învăţarea de-a lungul vieţii” devine prioritară în educaţia contemporană.
Învăţarea cu ajutorul tehnicilor moderne şi a învăţării avansat distribuită devine astăzi provocarea majoră a pedagogiei. Educaţia permanentă devine o problematică a lumii universale. Are caracter global reuşind să cuprindă toate sectoarele vieţii sociale. Educaţia permanentă are o evoluţie rapidă şi greu previzibilă. Are caracter pluridisciplinar şi prioritar.
Problematica lumii contemporane a generat în sfera politicii şi a culturii, cât şi a educaţiei numeroase imperative: apărarea păcii, salvarea mediului, etc.
În funcţie de răspunsurile date acestor imperative de către sistemele educative şi responsabilii educaţiei, întâlnim: scepticii care consideră că sistemele educaţionale nu au şi nu pot avea un rol important în pregătirea lumii de mâine. Aceştia sunt puţini ca efectiv.
Un număr mare de specialişti cred în puterea educaţiei şi în capacitatea ei de a contribui cu resurse specifice la constituirea viitorului.
Conceptul de educaţie permanentă e specific pedagogiei contemporane. Educaţia nu trebuie să se rezume la ceea ce oferă şcoala. Ea trebuie să continue şi după absolvirea şcolii, trebuie să continue toată viaţa.
Educaţia nu se termină a sfârşitul instrucţiei şcolare, ci este văzută ca un proces permanent. Educaţia permanentă admite modalităţi şi moduri alternative de a dobândi educaţia.
Educaţia permanentă înseamnă reciclare, perfecţionare profesională. Educaţia permanentă e un sistem educaţional deschis care asigură întreţinerea şi dezvoltarea continuă a potenţialului cognitiv, afectiv şi acţional al personalităţii, formarea capacităţii, formarea unei personalităţi independente şi creative.
Educaţia permanentă trebuie să răspundă schimbărilor care se produc în societate, ştiinţă, tehnică, cultură. Obiectivele educaţie permanente sunt: împrospătarea, îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor generale şi speciale, perfecţionarea capacităţilor şi deprinderilor intelectuale şi profesionale, asigurarea progresului social continuu, diminuarea efectelor „uzurii morale”.
Factorii instituţionali ai educaţiei permanente sunt: presa, teatrul, cinematograful, internetul, universităţile, expoziţii, muzee, simpozioane, sesiuni ştiinţifice, consfătuiri, cluburi, excursii.
Factorii generali ai educaţiei permanente: progresul social, setea de cunoaştere a omului. Preocupările contemporane ale educaţiei: înscrierea educaţiei în perspectiva transformărilor sociale, tehnologice şi economice care schimbă viaţa individului.
Chiar dacă „education”, „formation”, „research in education”, sunt termeni tot mai frecvenţi în spaţiile occidentale mai ales, considerăm că esenţa este oarecum aceeaşi, educaţia fiind câmpul de analiză a tuturor acestor ştiinţe.
Educaţia este obiectul de studiu, dar manierele de interpretare se multiplică, oferind o varietate din care se poate alege cea potrivită pentru instituţiile de organizare a educaţiei.
În ce priveşte educaţia, azi ea se poate obiectiva în trei ipostaze: educaţia formală, educaţia nonformală şi educaţia informală. Aceşti termeni sunt generaţi de: varietatea situaţiilor de învăţare precum şi de gradul diferit de intenţionalitate.
1. Educaţia formală – se referă la totalitatea influenţelor intenţionate şi sistematice, elaborate în cadrul unor instituţii specializate în vederea formării personalităţii umane. (C. Cocoş, 2002, p. 45).
2. Educaţia nonformală – cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se desfăşoară în afara clasei, dar cu efecte formative.
3. Educaţia informală – cuprinde totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, cu care se confruntă individul zilnic şi care nu sunt selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic.
Pentru ca educaţia să îşi atingă idealul, toate cele trei „educaţii” îşi au rolul lor, iar articularea lor cât mai corectă duce la desfăşurarea activităţii educative într-un mod cât mai aproape „de adevăr”, în beneficiul educabilului.
Exigenţa proprie a dascălului îmbinată cu empatia, completează capacitatea acestuia de a „presta” un serviciu de educaţie de calitate.
Opţiunea pentru o societate democratică şi deschisă reclamă eforturi susţinute asupra înţelegerii corecte a dimensiunii educative care în concordanţă cu dimensiunile economice, politice, culturale trebuie să ducă la o educaţie de tip superior.
Dascălii de azi sunt chemaţi ca alături de pregătirea profesională să pună mare accent pe perfecţionarea continuă care să ducă la înlăturarea riscurilor, paradoxurilor, riscurilor în activitate.
Pregătirea superficială a elevilor la şcoală şi apoi „chemarea lor la meditaţii”, afectează calitatea educaţională şi prestigiul şcolii. Superficialitatea şi apatia care intervine uneori chiar şi motivat duc la scăderea prestanţei şi demnităţii de dascăl.
La şcoală, elevul are drepturi de copil şi de aceea este o datorie pentru dascăl ca să i le respecte. La rândul său elevul trebuie să respecte propriul său dascăl...iar iubirea în educaţie şi empatia credem că pot să ducă la schimbarea de mentalităţi precum că şi fără şcoală se poate trăi bine.
Obstacolul acesta cu care se confruntă tot mai multe cadre didactice poate fi depăşit dacă atât elevii cât şi părinţii acestora sunt conştienţi că nu mediocritatea sau violenţa de orice fel înseamnă câştig de cauză, ci nivelul de cultură ridicat.
În acest context, competenţele care se formează în şcoli ca şi ansambluri de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini trebuie să fie formate până la finele şcolarităţii obligatorii.
Pregătirea pentru viaţă a elevului trebuie să fie un ultim scop al educaţiei. Cadrul didactic nu mai reprezintă executantul unei anumite reţete (Maria Robu, p. 16), el trebuie să fie un factor activ al procesului de învăţământ, învaţă cu aceia pe care îi învaţă şi se perfecţionează permanent.
În ce ne priveşte, suntem adepţii educaţiei prin iubire, a educaţiei adaptate la personalitatea elevilor. Promovăm empatia în educaţie tocmai pentru a ne articula cât mai bine la acest proces de cunoaştere a lor spre a le oferi apoi un raport pedagogic care să-i ajute atât pe elevi cât şi pe noi înşine să putem trece la un stadiu mai avansat al evoluţiei pedagogice fără ca acesta altereze relaţia şi esenţa democratică a educaţiei.

Bibliografie:


1. Cozărescu, M, Formare în pedagogia socială, Fundaţia Pestalozzi, Buc, 1999
2. Cucoş, C, Pedagogia, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
3. Dragomir, M, Managementul activităţilor didactice, Ed. Eurodidact, Cluj-Napoca, 2004
4. Ilica, Anton, Pedagogie modernă, Ed. U.A.V, Arad, 2006
5. Joiţa, E, Management educaţional, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
6. Robu, M, Empatia în educaţie, Didactica Publishing House, Buc, 2008
Articol publicat pe CD-ul Simpozionului naţional "Educaţia şi preocupările pedagogiei contemporane",pagina 547, Ediţia a IV-a, 28 noiembrie 2009, Oţelu Roşu,coord. Găină Adriana, ISBN: 978-606-8030-56-2.

No comments:

Post a Comment