Pildă despre destrămare...

Mi-a fost hărăzit un suflet cât un ghem, dar foarte încăpător! Nu-i pot reproşa nimic, astăzi, acelui suflet...nici măcar că n-a avut timp să mă cunoască îndeajuns...altfel, şi-ar fi dat seama că l-am iubit, că îl iubesc şi-l voi iubi...şi că poate, uneori, în stângăcia-mi, l-am neglijat, nu l-am mângâiat cât trebuie...
Şi precum un ghem, s-a destrămat sufletul meu drag...făcându-mă să cred că a fost un ghem de iluzii...şi nu reuşesc să-l mai desluşesc sau să-l mai strâng ghem, cum era odată...mă-mpiedic printre firele-i şi observ că poate-i stă mai bine descătuşat...
Mi-am dat foc, într-atât iubesc şi astăzi, sufletul meu drag...pierzându-l, pierzându-mă...parcă neregăsindu-mă când încerc să mă culeg, să mă reculeg...
Azi nu-l mai vreau ghem, nu mai vreau să alerg după suflet încercând să-l reconstruiesc, încercând să-l ţes din ce-a fost...fiindcă ce ţes nu e durabil, dar ce am în inimă va dăinui veşnic, mereu în libertate şi nu captiv - precum un ghem...
chiar dacă e irelevant, nu există clipă să nu te iubesc...