Esenţa lucrurilor...

"Lemn bun, lemn rău - aceeaşi cenuşă, dar nu aceeaşi flacără." -  Nicolae Iorga

Aşa este şi cu oamenii! Clădiţi din acelaşi "material" la facerea lumii, reuşesc să facă distincţia pe parcurs! Şi cel mai mult contează, nu cenuşa ce vom fi la final, ci intensitatea cu care am ars de-a lungul vieţii, am luminat chipuri şi destine în vecinătatea noastră! Fiindcă a fi OM e o calitate rar întâlnită astăzi, o calitate care a fost redată într-o serie de definiţii, teorii...şi acestea emise de unii, de alţii, fiindcă e atât de uşor să emitem păreri...dincolo de această teoretizare, am încercat să cunosc OMUL în carne şi oase, omul-fiinţă, omul cu toate ale lui: bune sau rele, omul văzut zilnic, în diverse ipostaze...fiindcă omul e făcut din momente, acestea îl definesc de fapt şi îi dau identitatea...putem avea şi suişuri, şi coborâşuri...lemn bun, lemn rău...la un moment dat se cerne sita şi ni se va înfăţişa lemnul pur, omul de calitate, omul autentic, care nu e perfect, dar atunci când e supus greşelii îşi asumă greşeala! Flacăra fiecăruia e de fapt drumul fiecăruia, iar de felul cum e parcurs acest drum sau cum arde acea flacără de intens depinde de fiecare!
Cert este faptul că îmi iau singură deciziile, chiar dacă uneori e mocnit focul şi am grijă, ca în trecerea mea să-mi menţin flacăra aprinsă şi să fac tot ce ţine de mine pentru ca OMUL să nu piară la primele impresii: fie că sunt bârfele, fie că sunt zvonurile, fie că omul e târât prin pagini gazetăreşti...
Iar ca dascăl, voi încerca să fiu mereu flacăra care luminează din spate destinul copilului...fiindcă într-o zi va fi şi el o flacără luminoasă şi ştiu că flacără cu flacără vom fi o lumină imensă, chiar dacă se aşterne peste toţi aceeaşi cenuşă, flacăra aceea va dăinui veşnic ca o dovadă că am luminat şi noi, cândva, acest pământ! Şi-n tumultul evenimentelor, felul simplu de-a fi este esenţa lucrurilor...nu sunt alte comori care acest sentiment îl egalează!

Mi-e dor de tine...

Mi-e dor de tine
şi astăzi,
te scot din vis,
te-adulmesc,
mi te-nchipui
şi nu văd ridicolul
în gesturi ca aceste,
fiindcă-n iubire
nu ne putem trăirile
a măsura:
trăiesc un infinit
când întâlnesc
privirea ta...


Mi-e dor de tine
şi nu-i nevoie de raţiune,
în această simţire
se pun doar doze de iubire...
şi-oricât un sens, astăzi,
aş căuta
să desluşesc
c-a început - de unde?
iubirea mea,
care cu fiecare zi,
tot mai mult te pătrunde...


Mi-e dor de tine,
mi-e sufletul plin de tine,
bărbatul ce-i liniştea mea,
calmul, prezentul
şi dragostea!

Respectul...

Respectul se pierde, când te pierzi pe tine! Atâta timp cât sufletul tău te va ghida să făureşti tot ce ţi-ai propus, atâta timp cât ceea ce faci nu-i lezează pe cei din jur, nu eşti un om pierdut! Când ţi-ai pierdut respectul de sine, ai pierdut şi respectul celorlalţi! Însă, atâta timp cât în tine vor lumina transcendente idealuri, iar onestitatea cu tine însăţi va rămâne în sufletul tău şi va reprezenta începutul fiecărei zile, poţi privi în ochii fiecăruia cu demnitate!
Iar dacă acţiunile celor din jur nu te reprezintă, dimpotrivă, îţi subminează la un moment dat din autoritate - în domeniul tău de acţiune - mergi mai departe, fiindcă respectul se construieşte în timp, nu poate fi dărâmat de conjuncturi care nu ţi se potrivesc, dar se arată la un moment dat!
Respectul se învaţă şi se cultivă...zilele acestea am constatat că prea puţini cultivă respectul de sine, iar de acolo pornesc multe inconveniente...pentru că din respectul de sine pornesc celelalte, inclusiv raporturile pe care le stabilim cu ceilalţi!
Să ne fie îngăduit a reflecta, a ne acorda respectul cuvenit, fiindcă din ceea ce dăm, la un moment dat se întoarce la noi, dacă nu sub aceeaşi formă, cu siguranţă însă, ca o lecţie despre omenie şi curajul de a nu accepta orice şi pe oricine!

Sunt aici...

Sunt aici:
curcubeul lansat după ploaie,
precum un zâmbet arcuit
să-ţi mai descreţesc fruntea,
să te dezbrac de toate grijile,
să-ţi alung temerile,
să-ţi lămuresc, îndoielile,
dacă se poate...


Sunt aici,
chiar dacă tu nu ştii...
sunt valul care sărută malul,
sunt chemarea
când auzi în depărtare ecoul,
sunt vechiul,
în viaţa-ţi sunt noul...


Sunt aici,
voi fi aici,
cu amintirile despletite,
cu buzele răsfirate,
cu anii mei...
Sunt tot aici,
aceeaşi bătaie de inimă,
acelaşi gând,
acelaşi dor,
întru toate sunt -
aceeaşi clipă
care te cheamă,
te-aşteaptă
şi nu oboseşte nicicând,
deşi uneori prea înalt
pare valul...


Sunt aici:
citeşte-mă,
recită-mă,
învaţă-mă pe de rost...
sunt o poezie,
un acord uşor,
de melodie...
sunt tot ce n-am mai fost,
anume făcută pentru tine,
Sunt aici
şi sunt cum nu a mai fost nimeni!

Într-o zi...

 

photo: Kat Ward

Într-o zi mi se vor plimba şi mie pe aleea dinaintea casei copiii: chicotind, inventând jocuri, dând drumuri zmeelor pentru a ajunge la zei, fiindcă chiar şi-ntr-un balon lansat de la sol, colorat şi viu, constă tributul pentru fericirea noastră pământească, pentru bucuria ce ne-a fost dată...
Va veni timpul când voi învăţa un copil drumul în viaţă, nu doar de pe băncile şcolii, ci de la primii paşi...mă voi ghida după gânguritul său, iar din priviri şi strângându-l la piept, voi ştii că ne leagă un sentiment şi trăiri ce desfiinţează orice lege scrisă...căci inima are legile ei nescrise, pe care le urmăm indiferent de noapte sau zi, indiferent de zâmbet sau plâns, indiferent de traiectoria: sus-jos...
Într-o zi, am să vă scriu despre această fericire complexă căreia îmi este greu să-i dau nume...Voi fi mamă pentru că voi fi purtat prunc...
Până atunci însă, sunt o "mamă" pe care o găsiţi la şcoală gata să vă sfătuiască, să vă aline ochişorii blânzi şi plânşi uneori, să vă ghicească sfiala din privire, să scoată la iveală potenţialul ce stă ascuns în fiinţele voastre, să vă şlefuiască precum dalta şlefuieşte diamantul pentru a vă dărui mai departe, căci "a staţiona" ţine de clipă, iar zborul vostru va fi vegheat întotdeauna de mame...câte vor fi ele, pe lângă cea care v-a dat viaţă...mame care la rândul lor se vor bucura de reuşitele voastre, iar la o nereuşită, vor avea cu siguranţă, ochii plânşi...
Într-o zi ca aceasta, nu foarte îndepărtată, voi adulmeca paşii copilului meu...acesta va primi înapoia sa şi va gânguri cu toată gingăşia sufletului ceva ce mişcă sufletul unei mame,ce vrea să fie sinonim cu  "mamă"...şi doar cei doi vor ştii, fiindcă există o identitate, o apartenenţă cu care te naşti şi oricât ai roti ochişorii curioşi în jur, te întorci mereu la mama şi la tata, recunoscându-i dintr-o mie de chipuri, o mie de glasuri!

Îţi scriu...

Îţi scriu
de dor, de drag,
cu dragoste,
doar ţie
şi mă semnez
ca autor
la ceea ce pentru tine
se scrie...


Îţi scriu
de-o vreme,
eşti muza zilelor în care
tronează versuri pe hârtie,
eşti versul care ne-ncetat mă cântă,
eşti strofa care-n măsura-i
mă ştie...


Te potrivesc
cum ştiu mai bine,
ca rima versurilor tale
nu e alta...
imagini şi figuri de stil
mă-mbie,
nu ştiu alte cuvinte
cochete precum eşti să fie!


Îţi scriu,
azi nu mai contenesc,
cu toată cerneala ce-mi vine...
Sub lumini ce pe cer domnesc,
versurile mele cresc,
cresc de mine frământate,
rânduri, cresc, într-una rânduri,
fermecate, inspirate...


Îţi scriu de-o vreme,
lăsând dâra de mister
să se aştearnă:
mă dărui ţie,
prin versurile-mi,
mă dărui trup şi suflet,
fără de griji,
fără teamă!

Creşteau...

Creşteau
în mine şi-n tine,
atâtea-mbrăţişări,
atâtea zâmbete
stinghere...

Creşteau laolaltă
anii mei,
anii tăi,
anii noştri
se perindau
pe bulevardul vieţii
fără să-ne-ntrebe
vreodată:
mărim pasul?
micşorăm trecerea?
sporim chemarea?


Creşteau în noi
atâtea flori
şi-atâtea dimineţi
îmi răsăreau pe frunte,
minute-n şir
mă minunam,
iubite...


Creşteau salcâmii,
iar eu,
cu sârguinţă-naintam...
ei mă priveau de sus,
eu ridicam ochii spre cer
şi mă gândeam:
ce binecuvântare!
Fiecare creşteam
în sensul nostru...


Creşteau salcâmii
şi se prindeau
cu mâinile de cer,
eu doar cu ochii-mi verzi
cutezam să-l privesc,
fără să-l ating vreodată...
Dar paşii mei
se conturau a scară,
iar când porneam
spre nemărginirea
albastrului senin
în urmă-mi
doi ochi căprui
mă priveau,
fără a mă-nţelege:
de ce plec?
dacă mă voi reîntoarce
vreodată...
Pe măsură ce
nelămuririle-i creşteau,
în mine se-ntâmpla ceva
fantastic:
creşteau anii,
se scuturau clipele,
se lărgea scara...


Creşteau, pe măsură ce înaintam,
zilele,
căci eram tot mai aproape
de Soare...
Şi notele muzicale fremătau,
de ceea ce-mi fredonai
şi clapele se jucau în ritmul
nestăvilit al lacrimilor noastre:
tu nu ştiai de ce plec,
eu nu ştiam a-mi stăpâni emoţiile
şi astfel creştea între noi tăcerea,
ca un sinonim pentru distanţa
ce avea să se măsoare în ani lumină,
ca şi cum astfel de clipe,
umăr lângă umăr,
în acel salonaş n-au să mai vină...