Ne propuseserăm cu o seară înainte să mergem în poieniţă, să culegem flori. Zis şi făcut. Dimineaţă soarele se ivi pe cer tandru şi cuceritor. Mi-am luat portul cel nou, mi-am pus şnuruleţul la mână şi cu un coş ţinut în ambele mâini am pornit către poieniţă.
Soarele blând ne mângâia cu razele sale, câteva păsărele ciripeau vestind venirea primăverii. Noi cântam şi înaintam de zor. Aveam chipurile senine. Inimile curate. Deschise dragostei. Dăruite demult... cu toată fiinţa...
Ajunse în poieniţă am început să culegem flori. Buna dispoziţie mi-a fost stricată de nişte chicoteli. Se petrecea totul sub nasul meu. Băiatul pe care-l iubeam săruta o altă fată din sat.
Câteva lacrimi mi s-au ivit în colţul genelor, dar am cules mai departe flori. Cu inima strânsă. Cu sufletul trădat. Cu fiinţa tremurând. Visele dărâmate. El indiferent. Ea mândră. Eu înşelată. Trădată. Uitată.
Am plecat din poieniţă fără a mai privi la cei doi. Fără a asculta scuze şi promisiuni. Mi-am făcut promisiuni mie: să nu mă mai sparg în atâtea frânturi de speranţă. Să nu mai fiu atât de sensibilă. Să nu mă doară. Nu cât durea. Să nu mai plâng. Nu azi. Nici mâine. Niciodată.
No comments:
Post a Comment