Nadina

Nadina

Thursday 18 November 2010

Înfruntarea destinului – sau când viaţa îţi dă o palmă...


În tragedia „Oedip rege” este înfăţişat destinul tragic al unei familii, tragism care are ca punct de pornire dorinţa de a procrea şi drept urmare consecinţele procreării. Consecinţele sunt tragice, vaste şi atrag după sine şi persoane care nu sunt implicate direct în comiterea păcatului.

Regele Laios este un exemplu de om potrivnic destinului său. Era tânăr când împreună cu soţia sa Iocasta s-au dus la un oracol şi au aflat că nu puteau avea moştenitori. Contrar prezicerilor oracolului, regele şi soţia sa au adus pe lume un fiu.

Astfel, regele s-a opus destinului de bunăvoie şi a dat naştere unui copil care nu trebuia să se zămislească pe acest pământ. De dragul hatârului său şi al soţiei sale s-a comis o nedreptate care avea să nu rămână nepedepsită neam de neamul lor.

După acest eveniment, cei doi soţi se prezintă din nou în faţa oracolului, unde află că naşterea acestui fiu va abate răul asupra lor. Mai exact, regelui Laios i se comunică faptul că va fi ucis de către fiul său. Avertizările oracolului au un ecou adânc în fiinţa regelui.

Încercând să împiedice acest fapt, regele ia o decizie în pripă şi îl abandonează pe noul-născut, cu certitudinea că astfel toate probleme sale vor lua sfârşit şi că prezicerile oracolului nu se vor împlini. Un gest greşit, deoarece orice faptă rea sau bună, comisă pe faţa pământului nu va rămâne nedescoperită iar făptuitorii vor da socoteală pentru ea.

Oedip creşte pe munte. Este crescut de către un cioban şi ajunge un voinic mare şi frumos. Va coborî în oraş cu ocazia participării la un concurs de aruncare a discului. Puterea şi voinicia sa fac ca discul în cauză să îl omoare chiar pe tatăl său, regele Laios. Este o ironie a sorţii, deoarece soarta îşi râde de cel care a încercat să evite abaterea unui necaz asupra sa, lovindu-l din plin.

Acest lucru stă drept dovadă faptului că oricât a încercat regele să îşi schimbe destinul, orice căi ar fi urmat tot ar fi sfârşit precum a prezis oracolul. Regele nu a avut puterea de a-şi schimba destinul, acesta fiind o forţă mult superioară omului şi de cele mai multe ori de necontrolat.

Ceea ce i-a prezis oracolul, avea să se întâmple mai devreme sau mai târziu deoarece ca oameni, ne aflăm sub semnul implacabil al destinului, suntem muritori pentru care nemurirea e un ţel mult prea râvnit şi pe care nu îl vom atinge. Nemurirea este precum mărul interzis care ne-a ispitit şi altădată, datorită căruia am păcătuit şi am tras consecinţa faptelor ca omenire.

Destinul face ca Oedip să se însoare cu mama sa, Iocasta şi să dea naştere la copii spurcaţi deoarece între rudele de sânge relaţiile intime sunt considerate un mare păcat, aceştia comiţând incest iar copiii născându-se spurcaţi.

În cazul de faţă, aceşti copii iau fiinţă din mamă şi fiu, dar există nenumărate situaţii în care gradele de rudenie pot face rabat de la acest exemplu şi copiii se pot naşte din relaţia dintre alte rudenii.

În Tiban se răspândeşte o boală care pare a nimici populaţia. Victimele se înteţeau în fiecare zi şi cădeau secerate de ciumă. Oamenii apelează la regele Oedip pentru a-i scăpa de năpăstuoasa ciumă, deoarece în alte rânduri îi mai scăpase şi de Sfinx.

Oedip află că boala necruţătoare a fost dată ca blestem asupra unui locuitor al oraşului. Investigând în amănunţime provenienţa acestui blestem, acesta descoperă că acel locuitor este chiar el însuşi şi că blestemul este o pedeapsă pe care o ispăşeşte pentru greşelile părinţilor lui, greşeli de care el nu este vinovat, dar pentru care este pedepsit.

Când mama sa află aceste lucruri, se îngrozeşte şi îşi curmă viaţa punându-şi frânghia de gât. Este momentul conştientizării propriilor greşeli. Nu mai vede ieşire decât în moarte. Oedip, deşi este nevinovat, se autopedepseşte la rândul său scoţându-şi ochii pentru a rămâne orb şi pentru a nu-i mai privi în ochi pe copiii spurcaţi născuţi în păcat.

Aceştia rămân cu povara păcatului părinţilor şi a bunicului lor. Trăiesc cu povara unor trupuri imperfecte, gârbovite de neştiinţă, din cauza răzvrătirii umane asupra destinului. Intervine hazardul care le dă viaţa peste cap tuturor.

Cert este faptul că omul trebuie să îşi cunoască propriile limite şi că nu trebuie să ia iniţiativa de a lupta împotriva destinului cu scopul de a-i schimba cursul. Trebuie să accepte ceea ce i-a fost hărăzit, să lase lucrurile să îşi desfăşoare făgaşul firesc.

Trebuie să ne gândim la faptul că urmările faptelor noastre nu se răsfrâng doar asupra noastră, ci în cele mai multe cazuri şi asupra membrilor familiei care nu sunt vinovaţi şi totuşi ajung să plătească pentru fapte de care nu au cunoştinţă sau pe care nu s-ar fi pretat să le comită.

De aceea este drept când se spune că omul trebuie să se mulţumească cu ceea ce are, deoarece Dumnezeu va avea grijă să răsplătească pe fiecare. Nu trebuie să pretindem de la destin ceea ce nu am primit, deoarece în multe dintre cazuri putem rămâne chiar şi fără ceea ce avem. În aceasta constă şi tragismul: în dezintegrarea unui individ, în pierderea de sine, în suferinţă morală şi fizică care distruge într-un final.

No comments:

Post a Comment