M-am îndrăgostit de alb...

Iau barca nemuririi 
şi mă întorc la munte,
nu îmi rămâne altceva de făcut
s-a petrecut ce nu am prevăzut:
m-am îndrăgostit de alb,
în suflet mi-e bine şi calm...

din volumul "Întâlniri"

sursă photo: Internet

Blestem (să n-am noroc dacă la noapte-n braţe n-ai să mă cuprinzi deloc)...

Te iubesc!
simţi cum te pătrunde 
sau eşti atât de gol pe dinăuntru
încât îţi scapă aceste simţăminte?

Să fiu de gheaţă, cât aş vrea
şi viscolind să te pot mătura din calea mea,
dar suflet sunt şi mă aprind,
acestea-mi sunt trăirile - iubind...

Mi-e frig de la o vreme,
dragostea cere mângâiere,
iar viscolul s-aşază prin unghere
dis-de-dimineaţă îmi râdea în faţă.
Cine ştie pe unde te perinzi,
precum un busuioc te-anini la alte grinzi
să n-am noroc dacă la noapte-n braţe
n-ai să mă cuprinzi deloc...

Invoc numele tău de la o vreme
şi am început a mă teme.
N-am spaţiu să te regăsesc,
prin viscol mai încerc să te închipui 
încă o dată şi nu mi se-arată.

Iubitul meu, am început să cred
că sufletul tău e o haină
de-a lungul anilor prea rar purtată
şi-acum, în zi de sărbătoare
când dragostea bate la poartă
tu nu mai ştii haina purta.
De n-o să am noroc de tine,
pieri din calea mea,
ştii , mi-e mai bine-n lipsa ta
decât cu tine, rostind acele vorbe
care azi îmi par haine...

Ca-ntr-un blestem
toată mă cutremur
când te chem...

din volumul "Destrămări"

Mă cheamă Apusenii...

Mă cheamă Apusenii
care-şi plâng pe tâmple
zăpezile ce le poartă povara,
iar iernile sunt când aspre, 
când blânde, chemându-mă
în trecere le ating poala.

Nu vreau să pierd nicio secundă,
iau drumul munţilor
şi-aş vrea ca ei să mă ascundă
de ochii care nu mă înţeleg,
de vorbele care mă dor,
de lipsa şi de dragul
unui uitat amor.

Mă cheamă Apusenii
în fruntea cârmei lor,
cu fiecare oră cobor şi urc
se-ntâmplă.
De când mă ştiu cu mine,
zăpadă este blândă...

Plec astăzi către munţii
Pe care-am învăţat să urc şi să cobor,
merg să îmi văd străbunii
încărunţiţi de dor.

Mă cheamă Apusenii, 
iar eu fără-ncetare
răspund la a lor chemare...

din volumul "Întâlniri"

Femeie care m-ai ales...

Femeie care m-ai ales
nici astăzi nu ai înţeles
că fiecare zi ţi-ai risipit
doar să mă ştii că sunt iubit. 

Nu sunt sensibil şi n-am vreo înclinaţie
către poezie, proză
tu, draga mea
eşti minunată ca o roză
sunt măgulit a te vedea,
dar nu te merit
şi mă cert adesea
pentru ceea ce nu-ţi pot fi,
mă doare sufletul că nu te pot iubi.

Mi-a fost sortit să fiu un vagabond
şi-n fire nu-mi stă să rămân undeva,
aşa c-atunci când am să plec nu te mira
şi să nu plângi, chiar dacă nu-s sensibil
ceva-n mine ai să frângi.

Femeie, de lângă mine de ani de zile
nu te-ai mai clintit.
Spune-mi acum:
n-ai obosit?
n-ai un alt drum?
ştiu că întrebându-te acestea
ai să crezi că-s meschin şi egoist,
sunt doar un om cu un destin
de altfel trist şi-aş vrea măcar destinul tău,
dacă se poate să nu-l leg de-al meu...

Ştiu, te-ai purtat pe coate,
mi-ai fost devotată cum nu mi-au fost alte,
dar, draga mea, crede-mă:
nu-ţi merit inima!

Femeie, ce paşi faci şi azi către mine!
oriunde te zăresc trimiţi lumină,
mă sperii, mă cutremur
de făptura ta ce nu-ncetează
a mi se da...

Femeie, ce-n mâna dreaptă-ţi stau condeie
priveşte înainte, atâtea te aşteaptă
ştiu: lumea-i strâmbă, uneori şi dreaptă.
Nu te-aştepta să fim cu toţi corecţi
şi-n numele meu să ne ierţi!

din volumul "Întâlniri"

Atât m-aşteaptă...

Atât m-aşteaptă încleştată:
doi ochi ce urmăresc o poartă
şi-aşteaptă ca să vii,
să nu le mai provoci târzii reverii...

Pe loc bat pasul şi grămezi s-adună,
ninsori cad şi au farmec împreună,
doar tu nu-mi eşti, azi nu-mi baţi la fereşti...

Atât m-aşteaptă, ia aminte:
Ale Anului Nou învăţăminte!
Nici nu mai ştiu cum să te-ntreb,
nici nu mai ştiu cum să te iau,
poţi să-ţi închipui că am uitat
să mi te dau,
într-atât am devenit de ridicoli...

Nu pot confunda glasul
pe care l-am ascultat 
de-atâtea ori,
astăzi ascult numai ecoul
pitit pe la ferestrele închise
şi urmăresc ninsorile
cum cad atât de dese.

Atât m-aşteaptă
şi-s fără de cuvinte:
inima strânsă într-un sloi de gheaţă
în aşteptarea dragostei
ce ar putea-o dezgheţa.
De ce-mi faci rău?
când ai putea să-mi faci atâta bine,
de ce nu-mi eşti?
decât în suflet,
aninat pe la fereşti
atâta cât să cuget...

din volumul "Întâlniri"

Să facem ultimul pas (e tot ce ne-a rămas)...

Îmi doresc să mai facem
încă trei paşi,
vor fi ultimii,
promit!
nu vor fi uriaşi...
Să lăsăm dragostea
să ne ajungă
în doar doi timpi şi o secundă,
cât am visat inima să-şi dorească
în noi să se ascundă,
cu-ai dragostei fiori
să ne pătrundă până-n zori...
La braţ, angrenaţi într-un vals
să mai facem, cât timp ne rămâne
ultimul pas: spre noi,
spre acel mâine
care vrea să ne-ntâmpine...

din volumul "Întâlniri"

Cuprinde-mă, învaţă-mă, înveleşte-mă...

Cuprinde-mă, în starea de amorţire
ce mă domneşte încă
şi spune-mi că-i iubire,
că-n zadar n-am aşteptat,
cu glasul tău,
cu chipul tău
cât eşti de minunat
şi sufletu-ţi simt:
m-a atins cu-adevărat!

Învaţă-mă să nu mă mai închid,
să nu mă sperii când mă iubeşte o făptură,
să ştiu să disting dragostea de ură
şi-n mine să simt cum mocnit azi ard,
depărtările ce ne despart!

Înveleşte-mă, acum când ştiu că toate-s bune
şi fă-mă să cred în minune. 
De când te-aştept
mi se pare c-am făcut ocolul Pământului
cu tine în suflet şi e nedrept
că încă unul altuia nu ne-am dat,
ce fapte şi cuvinte ne despart?
că nu mi-aduc aminte,
doar de apropierea care şi acum se simte...

Cuprinde-mă cum încă nimeni nu m-a cuprins,
trezeşte-mă din vis şi-nvaţă-mă cum mi-ai promis,
de toate înveleşte-mă acum cât încă parcurgem acelaşi drum.
Cuprinde-mă, învaţă-mă, înveleşte-mă, fă-mi numai bine
fiindcă în dragoste, iubitul meu, numai astfel se cuvine...

E-adevărat: anotimpuri se-mpart şi ne despart,
dar tu cuprinde-mă cum ştii mai bine,
puterea de-a te dărui e-n tine.
Învaţă-mă la fel de răbdătoare să aştept, 
să cuget înţeleaptă şi să iert,
apoi mă înveleşte în nevoi
ca să revin tot la aceiaşi noi!

din volumul "Întâlniri"