Nadina

Nadina

Sunday, 31 May 2015

DOR...


















"Dor. Ca un ecou, numele tău răsună şi-mi umple spaţiul. Mi-e dor de îmbrăţişarea ta, îmbrăţişare din care se revărsa zâmbetul plin de candoare. Spuneai că sunt pansament pentru toate rănile ce-au lăsat cicatrice. Cum ştii prea bine că şi tu erai pentru mine liniştea când nu puteam să o regăsesc. Erau zile când sufletele noastre erau contrastante. Îţi doreai lucruri diferite. Atât de diferite, încât toate ne despărţeau. Simţeam că nimic nu ne mai uneşte. Că totul ne dezbină. Eram atât de plini de iubire, încrâncenaţi şi totuşi fără vină. Ai atins piscuri înalte. Aici, în singurătatea asta surdă, îmi umple spaţiul apelativul cu care mă jucam la nesfârşit: Dor. Şi da, mi-e dor. Un dor sfâşietor."

- fragment din lucrarea "DOR" - Szakacs Nadina Maria

Am vrut să fiu un om simplu...

















"Am vrut să fiu un om simplu. Să trăiesc simplu. Să-mi ofer cu generozitate dragostea. Fiindcă numai din inimi calme, capabile să se dăruiască pe sine izvorăşte o dragoste nemaiîntâlnită. Am învăţat asta în timp. Constant. Când te-am văzut prima oară. Mai târziu, când am experimentat convieţuirea cu tine. Dacă sunt astăzi aici, înseamnă că trăiesc la fel de frumos şi simplu, că iubesc la fel de curat şi profund, că învăţ la fel de constant cum să trăiesc şi să dăruiesc. Lumină. Bucurie. Din înţelepciunea mea. Dacă am să greşesc vreodată, învaţă din greşelile mele. Dar nu le repeta. Nici nu mă blama. Sunt un simplu muritor. Sunt destinat greşelii. Dă-mi răgaz să mă îndrept. Ia tot ce-i bun şi frumos din mine. Doar astfel, daruri precum acestea se vor perpetua. Primeşte-le şi dă-le mai departe! Prin tine mă voi bucura! Să dărui, necontenit să dărui, asta e lumina mea! Nicicând ca să se stingă, te rog, nu o lăsa!" 

- fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieţii mele" - Szakacs Nadina Maria

Saturday, 30 May 2015

Suntem noi...
















Suntem noi,
mâini ce de la o vreme
nu se mai desprind,
inimi, care tot mai des
spre dragoste, azi, se deschid...


Până mai ieri
lumea era un vid,
nu puteam să pătrund
aproape nicăieri
pe pleoape
se-nălţau lacrimi
cufundate-n tăceri...

Şi mângâieri,
eu nu ştiam
ce sunt acelea...
amândoi aveam chipul
ridat, îmbătrânit,
dar nu de vârsta biologică,
ci-n dragoste de câte-am
pătimit...


Suntem noi
cei care astăzi
urme lasă pe plajă...
regăsiţi după atâţia ani
şi fermecaţi de-ai dragostei
vrajă...


Suntem doi titani
ce s-au aşteptat
ani şi ani...

Repetiţie la despărţire...














Va trebui să mă obişnuiesc
cu starea de fapt
şi anume
că-n dimineţi leneşe
cu raze de soare
vocea ta
nu mă va mai striga,
n-am să mai ghicesc
cum ne va fi ziua
în ceşti de cafea...


Inima mea
cam greu se va adapta
la noua ei stare.
S-a obişnuit
să aparţină cuiva,
de-acum va fi călătoare...


O perioadă de timp
îmi va trebui
să mai trec pe lângă
clădirea aceea
să nu-mi mai doresc
a te zări,
mă doare ideea...
Cum a putut
dragostea noastră muri?
te văd în atâtea lucruri
şi nu te mai pot iubi...


Am să plec
un timp, de-acasă,
îmi va fi crunt,
nu ştii că pernele moi
îmi amintesc zilnic de noi?


Plec, zilnic plec
să-mi las lacrimile
în înstrăinare...
de oriunde mă-ntorc
parcă simt
că doru-mi
e tot mai mare...
Nu mai am scăpare,
inima mea se sfâşie
în continuare...

Ca să pot înainta...
















Ca să pot înainta
trebuie să-mi mai trag
sufletul o vreme.
Să ştii că-n drumul meu
nu am de ce mă teme
şi sunt pregătită a mă ridica,
dacă cumva prin absurd voi cădea...


Ca să pot înainta
să ştii că am stagnat o vreme,
iar timpul meu trecea alene.
Din timp m-am asigurat
şi pot să spun că mi-am jurat:
nu voi iubi, în afară de tine
un alt bărbat,
ştii prea bine!


Ca să pot înainta
mi-a fost dat
să mă obişnuiesc zi de zi:
cu lacrima,
cu plânsul,
cu dorul,
fiindcă a fost prezent şi dânsul...


Ca să pot înainta,
am stat cu mine,
m-am convins la nesfârşit:
să iubesc orice-ar fi,
să trec peste toate,
să pot ierta.
Am negociat
ani la rând
cu inima mea...

Nesfârşite gânduri...











Nesfârşite gânduri de iubire
aliniaţi-vă cu planetele,
nu mai faceţi mereu pe cochetele
ca nu cumva să se prăvale
o stâncă peste voi,
fiindcă nu ştiu,
cum am să vă adun înapoi...


Nesfârşite gânduri pornite din dragoste,
ce v-aţi angrenat deseori în ură,
nu aţi văzut că viaţa nu-i decât o scurtătură?
Că mai degrabă, o lacrimă, decât un zâmbet
ea vă fură...


Nesfârşite gânduri,
din adâncuri izvorâte,
nu mai staţi la toate colţurile pângărite...
nu staţi zăvorâte,
nu lăsaţi să vă ia
durerea, minciuna
şi ura cea grea...

Nesfârşite gânduri,
ce vă cuprind
în aceste rânduri
şi nu numai,
fiindcă adesea
veniţi nechemate
fiţi cuminţi, vă rog,
lăsaţi-vă aşteptate.


Nesfârşite şi necuprinse,
tainice gânduri
sunteţi frânturi
din ale mele gânduri...
de-aceea vă rog
şi cer îndurare:
sporiţi în iubire,
stăruiţi în iertare!

Friday, 29 May 2015

Gânduri pentru absolvenţii clasei a VIII-a - promoţia 2015...













  


E greu să te desparţi de cine ţi-e drag, dar e sublim să revii de fiecare dată, unde ţi-a rămas sufletul. Fiecare plecare e o despărţire. De ceilalţi. De tine. Oamenii se construiesc pe sine o viaţă întreagă. Şi construiesc legături indistructibile, la un moment dat. Când suntem tineri, construim punţi de prietenie şi speranţă. Punţi care vor face legătura cu o lume nouă, fiindcă gimnaziul e doar o treaptă. Visurile adolescentului continuă dincolo de aceşti ani în care a devenit şi se ţes mai frumos ca niciodată. Să le dea Dumnezeu multă sănătate acestor copii, fiindcă au multe de realizat. Şi gânduri bune. Ca tot ce ating, să se transforme în lumină. Ca tot ce fac, să îi reprezinte. Să ne umple sufletele de bucurie. Fiecare realizare a acestor copii este pentru comunitate şi dascăli, deopotrivă, o realizare personală. Să vină ani încununaţi de realizări. Fiindcă cei patru ani care au trecut, au fost trăiţi din plin. Fie ca aceşti minunaţi tineri să-şi exploreze potenţialul la maxim şi să îşi construiască destinul aşa cum îi îndeamnă inima. Fiindcă cu adevărat împliniţi vor fi, dacă vor face ceea ce iubesc să facă.Nimic nu aduce mai mare mulţumire. Iar această mulţumire creşte oameni frumoşi. Emoţia ne copleşeşte de fiecare dată, cu fiecare generaţie care pleacă. Vorba cântecului:  „Să ne bucurăm,deci!” (Gaudeamus igitur!), clasa a VIII-a! Pentru că emoţia există şi nu poate fi transpusă întotdeauna în cuvinte. Iar pentru cei care m-au îmbrăţişat şi au plâns odată cu mine, nu mai există nevoie de cuvinte! Vor avea un loc special, întotdeauna, în inima mea! Succes la examene, fiţi binecuvântaţi cu dragoste şi împlinire!
 
Cu infinită afecţiune, 
prof. Szakacs Nadina Maria