Frumuseţea vieţii la ţară

Linişte. Natură. Deconectare. Luaţi loc cititorilor, vă invit în lumea mea! În memento-ul meu năucitor şi la delectarea primitivă, în labirintul cu verdeaţă al pământului privit din perspectiva blondei nebune, de viaţă, de iubire, acolo unde fericirea e 100% completed. O lume caldă, simplă, colorată, fără măşti, fără make-up, o lume sinceră, plăcută sufletului, o stradă vie şi verde, ascunsă în frunzişul de la un alt pol al lumii, unde imaginaţia îţi pătrunde porii prin imensitatea cerului albastru colorat în cerneală, şi-a norilor, vestitori ai incredibilului, parcă pictaţi de-un copil de 5 ani, în reprezentarea frumosului, la grădiniţă. Daţi-mi voie să vă povestesc despre privitul stelelor de pe bancheta din spate a unei maşini oarecare, despre cerul imens şi contaminat cu stele, un oraş al lui Dumnezeu, le privesc şi ele mă privesc înapoi, mă veghează şi vântul îmi flutură la nas mirosul unei nopţi târzii de vară şi nerăbdărea reîntâlnirii cu drumul paşilor copilăriei. Cât e de minunat să te trezeşti îmbrăţişând zorii vieţii simple de la ţară, să simţi pâcla proaspătă în splendoarea dimineţii de august, păşind curios prin boabele de rouă – licoarea naturală a ierbii transpirate -, să inspiri şi să expiri ceaţa densă şi aburindă într-un loc magic, de o puritate clasică, care emană tinereţe, frumuseţe, vigoare, asemeni unei strofe finale a melodiilor păsărilor, rostite într-un ciripit, în ecouri adânci, sfărâmate şi perlate, specifice incipitului zilei. E “pure madness” să-ţi croieşti drum printre flori sălbatice, într-un sătuc îndepărtat al Moldovei, un cosmos uitat al Botoşaniului, să respiri inocenţa zilelor, ritmul fără de control al naturii, sprinten şi în acelaşi timp complet neajutorat, sub soarele dogoritor al lunii finale de vară, care pare că urlă şi anunţă prin fiecare rază vibratilă, jucăuşă, convulsivă, venirea iminentă a toamnei. Viaţa la ţară este un timp al ierbii simţite în vârful degetelor lungi, gâdilate de replica atingerii acestora, un timp al tău, când mintea şi trupul îţi degajă graţie, gingăşie şi puritate, iar chipul ţi-e întotdeauna auriu şi vesel, de o dulceaţă şi o duioşie sfâşietoare, inexplicabilă, cu un zâmbet larg şi un râs ghiduş şi zgomotos, cu sânge dansant prin vene şi grâu în părul răvăşit, cu energie nestăvilită, chiar de pleoapele-ţi sunt grele. Priveşti frumosul naturii scăldate în verde şi auriu, asemeni unei proiecţii divine, rareori întunecată, culcat în iarbă, cu bărbia sprijinită în podul palmelor pe genunchiul stâng, minunându-te de mişcarea fiecărui animal pur şi umil care îţi trece prin faţa ochilor şi de simplitatea, compasiunea şi amabilitatea oamenilor politicoşi, neiniţiaţi în arta simulării asemeni oamenilor care joacă rolul modernului, în oglinda fadă a realităţii ispititoare, priveşti oameni expresivi şi activi care inspiră generaţii, cât pentru 1000 de ani, reprezentanţi ai geometriei realităţii traiului de la ţară. Atingi forme maxime, fundamentale, ale străfundului tău de om şi te trezeşti cu sufletul şi trupul înmuiat în duşul răcoritor oferit de ceruri, la sfârşitul unei zile în care arşiţa a aşezat urme fine de praf pe picioarele tale, care s-au lăsat purtate în descoperirea nevoilor vitale ale naturii şi oamenilor ucigător de adorabili. Asişti la o ceremonie solemnă a vieţii cu fericire deplină, la ploi cu soare, în tonuri voioase, clipe difuze, dezmorţite dintr-un peisaj sublim, care-ţi pun pe chip 5 kilograme de zâmbete, ce cântăresc chiar şi calitativ mai mult decât 5 grame de fond de ten ori un strat subţire de ruj roşu. Mă încarcă de emoţie drumuşorul ce duce către casa bunicii, prispa pe care stă aşezat un bol cu smântână, tăblia crăpată din colţul uşii de la cuptor, plaiul ţesut cu dor şi magie, mă copleşeşte, mă îmbată, îmi topeşte gândurile şi inima, pune roşeaţă pe pomeţii mei rotunzi şi gingaşi înveliţi în soare. E despre veşnicia care s-a născut la sat, după cum spunea şi Blaga, despre puritatea neşlefuită şi suspendată în aer, iar mai apoi inhalată până în străfundul plămânilor mei, să simt fericire, să trăiesc iubire, să o primesc şi să o dăruiesc prin fiecare por, e călătoria mea, întâlnirea eului meu cu infinitul în nuanţe de verde şi albastru, un paradis în care toţi respirăm acelaşi aer, ne atingem sufletele gingaşe şi vorbim în limba iubirii de viaţă.

text: Malvina Andreea Szakacs

 

 

 

 

 

Plecată...

Ştii, sunt zile ca acestea când depărtarea apropie orizonturi sau apropierea îndepărtează sufletele...a fost suficient să urc un munte, să mă ostenesc o zi întreagă pentru a-mi da seama că există vecinătăţi în care nu mă regăsesc. Iar acum nu vorbesc de munte. El mi-a vorbit mereu cu inima, mi-a purtat pasul pe cele mai frumoase culmi, unde am găsit infinită linişte, unde m-am regăsit, om întreg, pe mine!
Lipsa unei sărutări şi a unei îmbrăţişări înstrăinează. Deşi înalt, muntele îmi oferă un sentiment de apartenenţă...pe când, astăzi, braţele tale se întind spre mine - străine...
Stau şi cuget...am iubit omul din prima clipă, de când n-am ştiut că mă va primi sub aripa sa şi l-am iubit chiar şi atunci când am realizat că iubirea aceasta va înfrunta multe...am luptat pentru acest om, am riscat...şi am ajuns unde?
Vreau să te iubesc în continuare, dar nu cerşindu-ţi îmbrăţişarea, ci bucurându-mă de sărutările flămânde ce mi-acopereau cândva cu nesaţ umerii goi...altfel, nu mă mai cuprinde în îmbrăţişare...nu mai veni, deşi te aştept...fiindcă într-un fel, voi fi demult - plecată...

Muzica din mine...

Muzica din mine
te cântă,
cu toate notele,
pe toate portativele,
auditoriul încântă...

Muzica din mine
o simt - vibrândă,
te cheamă,
te-ndrumă,
de oriunde
te-adună
şi iată:
mi te araţi
dintr-odată....


Muzica din mine,
dă viaţă la noi paşi de dans,
noi ritmuri se nasc, azi, prin mine,
sunt fericită când ringul e plin
iar cuplurile, la unison, senine...

Muzica din mine
a trezit muzica din tine,
portativele  noastre se completează,
ating clapele pianului şi un fior
în zona cefei mi se instalează...


Muzica din mine,
s-a acumulat ani la rând,
iar acum vrând-nevrând,
cu el alături,
cu el în inimă,
vouă v-o cânt...

Dacă îţi vei aminti...

 Dacă îţi vei aminti drumul,
Cărările ce-au dus cândva
spre împlinire,
dă-mi doar un semn
şi eu voi ştii,
că ţi-am fost, vag,
prin amintire...


Dacă îţi vei aminti şi seara,
când am ascultat balade,
în acele-acorduri 'nalte...
Eu voi ştii că nu-n zadar
au căzut, în acele nopţi - stele...
iar tu, neavând habar,
că eu, cu jind, privesc la ele...


Dacă îţi vei aminti sărutul,
este fiindcă neştiutul
ne aduce o scânteie,
chiar de pe Calea Lactee...
Sunt, la unison, bătăi,
Ochii mei, aprinşi de-ai tăi,
Flutură ceva în glastră,
Steaua noastră,
noaptea albastră...


Dacă îţi vei aminti vreodată,
de-o fiinţă ce te-aşteaptă,
să vii de pe drumul mare,
când auzi a ei chemare...
Căci nu-i pasă,
focul inimii n-o lasă,
nimănui, ea numai ţie,
îţi va fi pe veci mireasă!

De câte ori...

De câte ori am pătimit,
dar am ales să rămân mic,
n-am aşteptat nicicând urale,
fiindcă mulţumirea drept răsplată-n
sufletu-mi e mult mai mare...


De câte ori m-am reîntors,
din drumuri ce nu-şi aveau rost,
am stat în cumpănă cândva,
dar astăzi spun cu fermitate:
nu era calea mea!


De câte ori am obosit,
am plâns,
în drum, m-am poticnit,
dar nu am renunţat uşor,
am vrut, fiind eu,
să răzbesc,
iar astăzi vieţii c-a avut răbdare-i
mulţumesc...


De câte ori am cugetat,
în câte nopţi m-am frământat,
ca să îmi dovedesc într-una,
că frământările,
n-au meritat niciuna...


De câte ori găsesc o clipă,
întind calmă, o aripă,
fiindcă, de undeva, din zare,
primesc liniştea dorită,
astăzi mă simt mulţumită,
astăzi ştiu că sunt iubită...


De câte ori m-am scufundat,
în scurt metraje de tristeţe,
ca mai apoi, inima mea,
să-mi dea din străfundu-i - bineţe...


De câte ori am mai iubit
şi-am să iubesc,
fiindcă viaţa-i una...
o alta n-am să mai trăiesc,
dar am să ocolesc, cât pot,
minciuna...

De câte ori, îmi tot repet în minte:
Cine sunt, ce mă reprezintă
şi ce fac,
nu se înţelege,
se simte!

Se va risipi marea...

Se va risipi marea,
iar gândurile, ideile,
toate năzuinţele noastre,
vor urma Calea Lactee
lăsând în urmă-le,
urmele unei iubiri albastre...


Se va risipi marea,
ne va rămânea,
doar fin - nisipul,
care printre degete,
ni se va răsfira,
pe nesimţite,
aşa cum face,
fără să simţim pe moment -
timpul...


Se va risipi marea,
iar pescăruşii
ne vor trezi în zori
plângându-şi nemurirea,
la fereastră,
iar noi, îmbrăţişaţi,
zări-vom, doi cocori,
ce-ncearcă ne-ncetat
să se iubească...


Se va risipi marea,
va-nghiţi la sine nisipul,
ce scoică se va abandona plajei,
pentru-a depăna din amintirile-i
ce s-a-ntâmplat, cu timpul?


Se va risipi totul,
va lua la sine marea,
iar noi, cu o ambiţie omenească,
vom încerca, să păstrăm neatinsă -
îmbrăţişarea...
fiindcă, cu timpul,
chiar şi pe-aceasta o va-nghiţi marea,
lăsând în urma-i adânci urme,
peste care se va aşterne uitarea...

Ne-au fugit gândurile...

Se poate găsi o cale,
tăcerea mea,
să o aduc în prelungirea
tăcerii tale,
una pe cealaltă,
să se bea?


Ne-au fugit cuvintele,
se plimbă de mână,
prin tot Universul,
unele pe celelalte
se-alină...


Ne-au fugit gândurile,
s-au înţeles azi-noapte
cu necuvintele
şi cuvintele,
iar la revărsare de ziuă
au dezertat toate...


Mă priveşti,
te privesc,
ne-au fugit anii,
ne-au fugit clipele,
somnul s-a scurs de pe geană...
Timpul, hain, îşi întinde aripile,
iar astăzi iubirea,
fuge şi ea, mamă!