Riscuri...

Nu există drum fără denivelări, aşa că nu te mira când acesta devine mai abrupt...există riscuri şi implicit oameni care şi le asumă...riscul de a eşua, riscul de a rămâne singur, riscul de a fi judecat...important e cum îţi asumi tu aceste riscuri şi în ce măsură le înfrunţi. Pentru că, da, asumându-ţi un risc dovedeşti că nu eşti pasiv, ci îndrăzneşti să sugrumi frica pe care-o resimţi în primul moment în care eşti conştient de risc...Dacă nu îndrăznim, riscăm să nu vedem dincolo de uşi ferecate! Pentru că orice uşă se închide cu un scop, la fel cum o alta se deschide cu un plan pentru fiecare! Pentru omul de acţiune, viaţa în sine e un risc! Aşadar, îndrăzneşte!

Un gând şi-o preţuire aleasă...

Există cineva
pe această planetă,
ce-n graiul cel mai simplu,
în liniştea de taină,
te-mbracă, te îmbie
cu-a dragostei haină...


Ea nu se străduieşte,
să intre-n voia ta,
nici explicaţii absurde
nu se pretează a-ţi da...


Ştie să fie simplă,
deşi în viaţa-i
are cel mai greu rol
ce din născare
şi l-a asumat:
să fie mamă,
alinare,
să fie mâna
pururea mângâietoare!



Cel mai blând glas
ce te îndeamnă,
braţele-n care
nicicând nu ţi-e teamă,
cea mai de preţ strălucire,
e dragostea
din partea sa,
ce zi şi noapte
nu-ncetează a lumina!


E sufletul
ce neclintit te-aşteaptă,
din depărtare o zăreşti,
în fiinţa-i toată...
Ea lacrimi şterge
şi dureri alină,
cine-a spus
că mama nu-i leac
pentru orice pricină?


Un gând şi-o preţuire aleasă,
pentru cea care niciodată nu te lasă:
te dojeneşte,
tot ea te iartă
şi-ţi oferă mângâiere...
mama pe lume-i numai una,
iar cât făclia inimii va arde
ea nu piere!

Sunt oameni...

Sunt oameni
care se dau peste cap
ca să îţi arate că sunt
cum au impresia
că ai vrea tu
ca ei să fie,
sunt oameni
care dintr-o întâmplare,
te cuceresc,
nestrăduindu-se,
iar aceştia
au o mare valoare!


Sunt oameni
care cred că te cunosc,
sunt oameni care
se pripesc în judecată,
dar sunt şi oameni
care nu îţi spun,
însă ţi-arată zilnic,
prin felul lor de-a fi
că indiferent
ce va veni,
nimic nu-i va clinti!


Sunt oameni,
printre ei zilnic trec,
dar tu nu eşti majoritate,
ci unul eşti,
iar când mă mângâi
şi-mi zâmbeşti,
de toate măştile
ce-ntâlnesc zilnic
mă fereşti!

Sunt oameni,
oameni suntem şi noi,
dar vedem lucrurile altfel
când suntem în doi!

Încă mai ascult...

Încă mai ascult,
plaja ce se-ntinde 
de-a lungul mării,
încă urmăresc,
seara uneori
cum pe cer ocol,
fac stingheriţi, norii...


Încă te mai caut,
umblând pe nisip,
răscolind epave
din vara trecută...
Parcă te aud,
îmi simt plânsul mut,
fiindcă în dorinţa-mi
vreau să te mai simt...


Încă se scurg ore,
când privesc apusul
şi-mi închipui
că te voi regăsi
la răsărit...
Valuri mă încearcă,
ape mă compun,
de acolo,
de unde eşti,
găseşti armonie
în tot ce eu spun?


Încă mai ascult,
vântul la fereastră,
dimineaţa,
când e briza
mai mult resimţită...
Încă mă închipui,
pe plajă iubită,
încă îţi simt paşii,
astea nu se uită...


Încă îţi scriu
şi simt nevoia
s-o fac în orice clipă...
Încă am sentimentul
că ceva se-nfiripă...


Şi te mai visez încă,
cum vii din depărtare,
în prag m-aştepţi,
surpriza, emoţia
e mare...


Şi încă te mai caut,
la linia orizontului
îmi pare adesea că te văd...
Eu încă te aud,
cu glas duios şi blând...


Încă mai ascult vapoare,
nave ce trec,
călătoare...
Încă trăiesc cu speranţa,
că se va-mplini scadenţa
zilelor ce mi-ai promis,
vino, să nu cred
că-i vis!


Încă cred şi aştept clipa,
ştiu că timpul ne-mpresoară,
aducând gânduri la mine
şi ducând gânduri la tine,
ca în vechi corespondeţe
ce-şi purtau iubirea mare,
o iubire ce răzbate
dincolo de timp, departe...


Fiindcă ce e-n inimi scris,
nu stârpeşte depărtarea,
iar ce simţim zi de zi
valuri nu pot ruina,
inima aceleaşi căi,
încontinuu va urma!

Afară nu mai e nici un anotimp...

Afară nu mai e nici un anotimp,
dar în schimb,
în spatele frunzelor
îţi simt ochii...
adulmeci din când în când,
cu nările-ţi,
urmele paşilor mei
şi-ncerci să te apropii...


E secetă,
dar vai ce secetă,
că deşi vânturi scutur plopii,
săraci în gesturi noi suntem,
şi imprudenţi în calea sorţii,
de gesturi mari astăzi ne temem
mai mult decât ne-am teme-n
faţa morţii!


Iubitule,
acesta nu-i un schimb,
fiindcă iubirea nu-i un troc...
deschisă-i calea pentru fericiţii,
ce simt de dinainte
cum adie,
aleile de păpădie
iar suflul calm al unei după-amiezi de vară
pasiunea o re-nvie...


Afară nu mai e nici un anotimp,
de când unul pentru celălalt nu avem timp...
Ce s-a-ntâmplat?
Ce s-a schimbat?
În plină vară,
peste sentimente a brumat?


Ah, nu accept
că astăzi trandafirii
şi-au scuturat
culorile,
chiar de ar fi
pentru a noastră iubire...
Vădiţi, stau ochii mei,
după al nopţii clar de lună...
adesea se întunecă,
adesea, văd stelele cum se cunună...


Afară nu mai e nici un anotimp,
de când cu verdele ochilor te caut,
şi trec prin lume fără să mă laud...
nici nu mă plâng în zile ca acestea,
îmi spăşesc soarta în tăcere,
chiar dacă nu îmi eşti alături,
tu reprezinţi, pe veci,
duioasa-mi mângâiere...


Câte nelinişti
se strâng în contratimp,
iar eu cu dor de tine,
n-am nici un anotimp...

Eu, tu şi-un pian...

Cu-acestea
dragostea-mi salvam,
stând cocoţată la pian,
îmi tremurau bărbia, mâna,
iar de inimă,
ce să mai spun?
zvâcnea ca nebuna...


Prin partituri
te perindai şi tu,
făceai să-mi salte sufletul
şi când am pus lin
degetele-mi pe clape,
emoţiile-au început să-mi scape...


Mii de lumi se-nfăţişeau
în sală,
Oameni hazlii
purtau haine de gală...
Cu sufletele împăcate
ascultau,
ceea ce degetele-mi
mărturiseau...


Privirea îmi zburda mereu
spre capătul celălalt de sală,
unde dinspre hol
se zărea intrarea,
nici mică, dar nici mare-mi
fu mirarea
când te-am zărit:
pot spune că din nou
în acea clipă m-am îndrăgostit!

Te-am urmărit
poposind în sală,
acordul mâinilor
te însoţeau cu puţină sfială...
Iar când în sală
locul ţi l-ai ocupat,
din ale lumii sfere
am zburat...


Şi se făcea că dau mare concert
pe o clădire foarte-naltă,
că iubită de tine
sunt mai mult decât a fost vreo altă...
Că stau, la clape, că m-asculţi
mi-ai demonstrat atunci
că-n dragoste nu se vorbeşte,
că putem să fim şi muţi!


Doar un acord de melodie
pe clape degetele-mi fremătau,
simţeam această clipă cum te-mbie
Eram doar eu, tu şi-un pian...

Complicitate...

Nu se poate vedea prea bine
dincolo de zidul,
oamenii nu pot să spargă
într-atâta vidul...
Nu se poate ghici
dincolo de fereastra
unde noi doi,
legănaţi de trăirile noastre,
dăm un nou sens lumii,
fiindcă împreună
totul este posibil,
oriunde, oricând,
ne ridicăm deasupra tuturor -
păşind...
Ei nu ştiu să ne dea nume
şi nici nu trebuie,
noi îi putem spune:
prietenie, dragoste,
complicitate...
Căci e în noi
o doză din acestea toate
şi cel mai simplu şi firesc
două cuvinte doar ne definesc:
te iubesc!