Dezamăgirile...

Iartă-mă, dacă te-am dezamăgit
sunt şi eu omul,
de-atâţia hăituit...
Simt cum trag toţi de mine,
în stânga,
în dreapta...
Nu-mi găsesc echilibrul,
unde-i dreptatea?


Iartă-mă, nu întotdeauna am reuşit
să gestionez totul cum se cuvine,
e omeneşte a greşi,
nu mă-nfunda în colţul unde
nici licăr de lumină nu mai vine...


Iartă-mă, dar m-am ghidat după inimă
fiindcă uneori se făcea că se rupe în două.
Am ales între două bătăi de inimă,
mi-am regăsit, în sfârşit, răsuflarea
chiar dacă m-am şi poticnit,
pot spune că m-am regăsit...


Iartă-mă, m-am lăsat dusă de valuri adesea
şi-am urcat deasupra lor crezând că o să ţin pasul.
N-am ştiut nicio secundă, crede-mă,
că mă vor lua într-o zi la sine...

Iartă-mă şi nu mă certa,
am şi-astăzi amintiri neplăcute
de sub avalanşa de nemulţumiri...


Iartă-mă, dacă te-am dezamăgit
şi să ne dăm mâna.
Aici sunt,
aici voi fi,
în toată făptura
pentru totdeauna!