Rătăceşte-mă...

Rătăceşte-mă în nechemarea
zilelor ce ne aleargă,
du-mă departe de ochii
ce-n văpăi adânc mă-ncearcă...


Rătăceşte-mă în clipa
când se depărtează zarea,
lasă norii să clipească
şi să mă iubească marea...



Rătăceşte-mă în munţii
unde-mi alin dorurile toate,
doar pe culmea lor semeaţă
fără dragostea-ţi se poate...


Pot să mă lipsesc de tine
fiind în înălţimea lor,
însă coborând de-acolo
simt că mă usuc de dor...


Rătăceşte-mă-n fotografie
şi nu mă lăsa să pier,
vreau să-ţi fiu o clipă-n minte,
lasă-mă asta să sper...


Rătăceşte-mă pe mine
oriunde-n întinsa lume,
rătăceşte-mă în carnea-ţi
şi vom fi acelaşi nume...


Să-ţi mai fiu un ceas iubită,
aş fi veşnic rătăcită,
dacă această rătăcire
ar fi marea ta iubire...

Rătăceşte-mă în floare,
în cuvânt dumnezeiesc,
numai eu să fiu culcuşul
unde ochi-ţi odihnesc...


Rătăceşte-mă, te rog
şi nu-o fă doar pentru-o clipă,
rătăceşte-mă pe veci
sub a iubirii aripă...


Fiindcă-n astă rătăcire
eu prind viaţă,
eu dau viaţă,
chiar mă regăsesc pe mine
doar iubindu-te pe tine...

Rătăceşte-mă, iubite,
simt cum ochii tăi mă-nvaţă,
ce e rău şi ce e bine,
cum să iau de la ei viaţă.

Spre regăsirea de sine...

Am lăsat asfaltul aglomeraţiei. Era încins, neîncăpător...am lăsat oraşul forfotei, furnicarului de oameni care se plimbă în stânga şi dreapta în căutare de nu ştiu ce...şi mi-am dorit această firească şi demult aşteptată evadare...
Am regăsit în schimb, un decor verde, familiar ce m-a îmbrăţişat în cuprinsu-i...am regăsit stelele cum le lăsasem acum câţiva ani în zona Padiş: reflectând viaţă, dragoste, cu ochii suspinând la plecarea-mi...
M-am îndrăgostit din nou de stele, de felul cum răzbat lumina, de îmbrăţişarea lor efemeră...m-am încărcat de verde, de vise...în această seară am numărat câteva stele şi mi-am pus dorinţe în contul lor...
M-am despărţit apoi de ele cu promisiunea că nopţi de vară ne vor mai fi părtaşe bucuriei: la munte, la mare - fiindcă ele se pot strămuta în orice decor. Doar la oraş nu reflectă atât de intens...sunt timide, le toropeşte asfaltul, le alungă iluminatul public şi se retrag în veşnicia locurilor - acolo unde ne regăsim: sufleteşte, pe noi înşine. Omul ce suntem. Clipa ce-am fost. Dorinţa de-a fi...

Aceasta e femeia...

Am descoperit-o...
aceasta e femeia
a cărui suflet pentru mine bate,
de după vălul versurilor ei,
simt, dragostea, răzbate!


Am descoperit-o pe aleea
poeţilor uitaţi de lume,
când două suflete,
eu şi ea,
căutam răspunsuri anume...


Am surprins-o,
mica făptură
privea cu ochi galeşi
şi un zâmbet pe gură...
rochia-i verde, ochii smarald,
ea îmi e azi, visul, în care mă scald!


Aceasta e femeia
pentru care m-am născut
şi pentru ea, continuu
am să mă desăvârşesc...


Nu îndrăznesc
nici ochii spre cer să-i ridic,
să las scrijelit pe cale:
"Iată, femeia ce-o iubesc!"
Azi, Doamne, ne-ai oprit
din căutare...

Aceasta e femeia,
ca un bărbat ce sunt,
mă leg pe veci de ea
prin legământ!

 Ce i-ar plăcea fiecărei femei să audă de la un bărbat! Pentru bărbaţi: dăruiţi mai multe îmbrăţişări, împărtăşiţi mai multe surâsuri cu femeia iubită, dăruiţi-i o floare în semn de apreciere şi nu uitaţi că fiecare gest ce ar trebui să o surprindă, ar trebui să fie simplu, dar pornit din inimă!

Mi-ai spus că vii...

Mi-ai spus că vii,
eu te aştept de când...
Nu mi-ai călcat, încă, aleile cu soare
iar eu aştept visând
la clipa-n care...

Mi-ai spus, cândva,
dar tu spui multe...
şi uiţi de ele,
şi-ncalci jurăminte...

Mi-ai spus că vii,
se face seară
şi promisiunile-n
efemeritate
se îmbracă, iară...


Mi-ai spus că vii
şi era vară,
frunze-au trecut
pe-aleile de ploi bătute,
ninsorile-n prag viscolite
şi nu mai vii,
se face seară...

Mi-ai spus că vii
în anotimpu-n care
m-ai făcut cea mai fericită.
Ţii minte?
fulgii-n zbor valsau,
zâmbetele noastre
cu iubire se-mpleteau...
mai ţii, tu, minte?
Îngheţurile ne iubeau...


În iarna amintirilor de taină
fulgi mari, vor începe să cearnă
şi n-ai să vii...
căile-s tot de vânt bătute
şi pustii...

Mi-ai spus că vii,
pune-ţi promisiunile, deoparte
şi-n ceasul când va fi
glasul să-ţi mai aud,
să nu mai spui vorbe deşarte...

Există şi oameni...

Există şi oameni
care ne-nvie
din când în când...
sunt cei care ne-nchină
sincer, al lor gând!

Există oameni
care râd şi plâng,
există durere de oameni,
când aceştia nu sunt...


Există putere
şi dragoste mare,
exist, eu prin omul
ce-mi promitea nemurirea?
cât am s-aştept?
Gara?
şi-a stins ruginirea...


Există şi oameni,
există şi locuri,
Doar că ne-ascundem
în tristele blocuri...
Ne ţinem departe
de lumină, de soare,
ne-ascundem zilnic
în neuitare...


Exist fără tine,
exişti fără mine,
Şi lacrima - seara,
tare, se ţine...


Există iubire,
am trăit şi povestea,
Mă trezesc veselă, zilnic
ca să-ţi aduc vestea...


Există şi oameni
ce iubesc mult prea tare,
îşi ascund iubirea
de frica că moare...
exist aici,
clipă de clipă,
doar timpul îmi curmă
stânga aripă...

Există şi oameni,
există şi viaţă,
De la lumină
primesc putere,
să uit de secunda
în care, plecând,
şi din cealaltă aripă
puţin, mi-ai frânt...

Nu ştiţi...

Nu ştiţi
de care bucurie
sufletul îmi freamătă
şi nici ce minunat se-nalţă
al meu zâmbet:
peste visuri împlinite,
peste plopii dinaintea casei,
peste zări, peste voi,
ajungând în locul unde
este aşteptat să ofere
puţină alinare...


Nu ştiţi
cât sunt de-ndrăgostită...
fiindcă sunt mică,
poate dau senzaţia
că-n sufletu-mi
nu se poate îngrămădi
atâta iubire...
Nu ştiţi
că o fiinţă,
oricât de mică ar fi
înmagazinează
dragoste, grijă, devotament!


Nu ştiţi
că de la un anotimp la altul
sufletul meu simte:
înverzind, înflorind şi
luându-şi de la soare - lumina,
tremurându-i frunza, numărând ploile,
aşteptând fulgii de nea
să-i îmbrace imaginaţia...



Nu ştiţi
şi zâmbesc la umbra tainelor mele
îmbrăţişată de toată dragostea
ce am dăruit
şi care mi se dăruie la rându-i
aducându-mi aminte de fenomenul
denumit bumerang...
Sunt fericită, liniştită, simplă,
zâmbitoare şi frumoasă,
iar voi nu ştiţi
că asta e cea mai înaltă mulţumire:
tu, împăcat cu tine însăţi
şi în deplină comuniune cu ceilalţi!

N-am să dau nume iubirii

 N-am să dau nume iubirii,
n-am să-mbrac în frunze toamna,
dar la ceasul nemuririi,
veşnic vreau să-ţi fiu eu Doamna!


N-am să mă avânt departe,
n-ai să mă scapi din vedere,
Eu voi fi întotdeauna
unde glasul tău mă cere!


O să strâng în braţe visul,
Dragostea ţi-o voi da toată,
n-ai s-o mai cerşeşti, de astăzi,
tot umblând, din poartă-n poartă!


N-am să dau nume iubirii,
am să las a nopţiii taină,
să văd, ea cum mi-i te cheamă,
numele cum ţi-l rosteşte
precum cea ce te iubeşte?


Nu voi da nume iubirii,
veşnic voi fi aşteptare,
n-am să mă desprind de tine
pentru nicio frământare!


Vino la popasul
unde bate ceasul,
unde legea firii
nu dă nume-ntreg iubirii!