Strâns...

Strâns în braţe,
strâns în suflet,
glas înăbuşit
de sunet...
urme,
pete de culoare,
eu - acum
şi-ntotdeauna
în draga-ţi
îmbrăţişare!


Strâns era,
aseară cocul,
dar cu venirea-ţi iubite,
au căzut, uşor pe spate,
s-au lăsat iar răsfirate,
pletele-mi stăteau,
iubite,
în bucle înşiruite...



Strâns ţineai
braţul la spate,
taine aduceai cu tine...
ştii că numai tu eşti
clipa aducătoare de bine...
Aduci liniştea cu tine,
mă îmbraci în complimente,
faci ocolul goilor umeri
şi a genelor cochete...


Strâns stăteau,
azi, pe răzoare,
buchete de lăcrămioare...


Strâns găsit-am,
în palma ta,
un firicel de iarbă
ce de-a inelul
cu degetu-mi
într-una se juca...


Strâns, strâns, strâns,
mi-e sufletul de tine...
îl văd cum stă în tihnă,
căci tu îi eşti
şi viaţă,
şi odihnă...
strâns într-o-mbrăţişare,
stă sufletu-mi,
se-ncarcă de dorinţă,
iubită sunt de tine,
sunt norocoasă fiinţă!

Trăiam...

Trăiam lângă tine
într-o manieră discretă,
aşa cum mi-a plăcut mereu,
iubite...
nu mi-au plăcut nicicând
curiozităţile vădite,
nici şoaptele
ce ecou răspândeau...
Iubite,
paşii noştri îi iubeam,
când în taină - dansau...


Trăiam
şi azi trăiesc,
mi-e cerul plin de tine,
vibrează sufletul la curcubeie,
din când în când
o flamă iar scânteie,
e-atât de bine,
e-atât de cald,
atunci când pot
în podul palmei tale
să mă scald...

Ce bine-ar fi fost...

Ce bine-ar fi fost
să nu ne fi despărţit de tot,
cum pot oamenii să trăiască,
fără iubire,
cum pot?


Când în suflet nasc crâmpeie,
se-aprinde aceeaşi flamă,
ca o scânteie,
dând neştiutului idee...


Spune-mi cum pot de-acum
să-mi văd, în linişte,
de drum...
şi mai spune-mi,
oamenii, cum pot:
să se mintă,
să uite de tot,
să nu mai simtă?


Ce bine-ar fi fost
să rămân lângă tine
din ceasul dintâi
până-n cel de pe urmă,
nu ne-ar mai fi fost
vieţile, acum, stinghere...
nu ne-am mai fi petrecut nopţile,
în van, a cere...


Ce bine-ar fi fost,
ah, tu, idee,
ce bine că eşti
Universul ştiam că
mi te va înapoia,
din Carul cel mare
te va elibera!

Luminează-mă...

Luminează-mă,
vezi tu,
a venit clipa aceasta
când deşi-s departe,
eşti lângă mine,
deşi eşti departe,
sunt lângă tine...
Luminează-mă cu dragostea
ce aproape ne ţine,
cu lumina ce creşte
dragostea-n mine...


Luminează-mă,
nu pentru o clipă,
nici pentru o oră,
Luminează-mă când pe cer
apare acea cupolă,
la asfinţit, alţii,
o numesc - auroră...


Luminează-mă
şi să mă crezi,
fiindcă, da,
cât timp suntem,
de plecare niciun dor
nu mă va apuca...

Frânturi din cartea mea (7)

Atunci mă enervez şi îi spun să nu joace teatru de faţă cu mine, că nu are rost să joace rolul cuceritorului fiindcă nu mă impresionează.
Mi se întâmpla deseori să cred că ştiu ce se află dincolo de persoana din faţa mea şi în momentul de faţă aveam impresia că exersează pentru un nou rol.
I-am mărturisit ultimul meu gând şi mi-a mărturisit că are cele mai bune intenţii în ceea ce mă priveşte. M-am mai calmat, dar de ce aveam impresia că ne aflam doar noi doi în cafenea?
Iar am revenit la gândul că exersează un rol. De ce oare? Pentru că şi eu mă foloseam de experienţele prin care am trecut şi de persoanele pe care le-am cunoscut pentru a scrie?


Pentru mine acasă nu mai însemna neapărat locul unde crescusem. Eram legată şi de aceste locuri. Sufleteşte, aici mă regăseam...dar tot mai mult mi se contura în suflet credinţa că acasă e o stare de bine, acasă e atunci când eşti înconjurat de cei dragi – oriunde te-ai afla.
Eram nespus de fericită. Îi priveam cu mare drag. Nu îmi mai săturam privirea de chipurile lor. Îi priveam pe toţi trei deopotrivă: mama, tata şi Peter. Nu aveam să ştiu pe atunci cât de crudă avea să fie viaţa mai târziu. Nu puteam să prevăd că veselia de acum se va transforma în tristeţe, iar prezenţa atât de marcantă –va deveni cândva o absenţă de care nu te poţi dispensa.

Mi-e dor...

Mi-e dor de seri
în care,
beam cupa fericirii cu tine,
de-mbrăţişările fără pereche
şi de privirile
în care, mă-mbrăcai,
cu tine, doar cu tine,
eu atingeam colţul de rai...


Mi-e dor de glasul tău,
căci numai el m-alină,
mi-e dor să fii în prejma mea...
mi-e dor să-mi îmbraci sufletul, în taină,
crede-mă pe cuvânt,
nu-mi trebuie o altă haină...

Să nu ne mai mire...

Să nu ne mai mire că toate se petrec invers de cum ne aşteptăm, să nu mai fim intrigaţi de ceea ce se-ntâmplă în jur şi mai ales, să fim conştienţi că în tot ceea ce se-ntâmplă o mare contribuţie o are şi omul! Naivi?! nu, nu mai putem afirma că suntem astăzi naivi...
Sunt lucruri pe care le văd, de care aş vrea să mă detaşez, dar greu mă clintesc din mijlocul lor...sunt oameni pe care-i credeam altfel, pe care-mi doresc să nu-i mai văd...oameni care, precum merele stricate, dacă se-ating de celelalte le vâră în tină, stricându-le...