Dragul meu,
Mi-e cumplit de greu să-ţi expun următoarele rânduri. Este o dimineaţă atipică pentru aceste locuri. Nu că ar exista vreo clipă în care să nu mă simt hăituită. O ceaţă densă se lasă deasupra oraşului. Şi totuşi, nu e ceaţă. E fumul rămas în urma grenadelor, care urcă de pe rănile celor răniţi şi invocă vindecare. Aş vrea să mă transform într-o fiară uneori şi să-mi apăr fiecare seamăn. Sunt atât de neputincioasă. Uneori, chiar şi ajutorul este de prisos. O rană oblojită, o inimă rănită, o privire - în depărtare, vag aruncată. Peste tot sunt lacrimi, se-aud glasuri care se vaietă. De-a lungul străzilor sunt formate lanţuri umane din lacrimi şi suferinţă. Durerea e pe buzele tuturor. Ce-aş putea să fac? Când nu sunt doctor de suflete şi durerea sufletească e cea mai apăsătoare? Îmi fac curaj şi-n această zi să mai tămăduiesc un suflet, să mai scot un zâmbet dincolo de tot ce înseamnă tânguire, resemnare, ultima speranţă.
Toată dimineaţa ne-am ocupat de răniţi, iar de atunci necontenit plouă. E deja amiază! E linişte! După încă o luptă cu noi, cu moartea. După încă un război în mijlocul căruia suntem zilnic şi nu-i al nostru. Am timp, în această clipă să mă gândesc la tine, la noi. Te iubesc cu fiecare secundă în care mi-e sufletul şiroaie de spaimă. Trăiesc cu teama de-a nu te revedea. Trăiesc cu dorinţa de-a mă plimba iar pe alei cu soare într-o frumoasă zi de toamnă. Ah, cât îmi lipsesc culorile, foşnetul! Ceva de nedescris îmi strânge în mine, inima.
Şi mă-ntreb zilnic: există o cale ca în cele din urmă să răzbesc? Câte suflete, poate şi pe-al meu până la urmă, toropindu-se am să mai privesc?!
Mă semnez Maria... şi te iubesc!
No comments:
Post a Comment