De ieri nici un vânt
nu mai bate,
dar ce folos,
frunzele mi-au căzut toate...
De timp şi durere
s-au frânt,
odată cu toamna
şi cu plecarea-ţi
căzut-au ostenite -
la pământ!
De ieri nimeni şi nimic
nu mă mai aşteaptă,
realizez că viaţa mea
a fost mereu deschisă
ca o poartă
şi au putut intra,
ieşi din ea...
Acum, când e pustie,
mă pot condamna
făcă ca nimeni să mă ştie
a urma...
No comments:
Post a Comment