Uneori mă vreau copil...

... copilul părinţilor mei, copil al lumii... fără griji, fără temeri şi speranţe deşarte... vreau lumea mea minunată, cu infinite posibilităţi... cu şanse ce par să nu se mai termine... vreau să am iarăşi ochii blânzi... nu-i mai vreau întrebători, nici temători...

Uneori mă vreau copil! Uneori mă văd copil - şi mi-e un dor nebun de mine!! Copilăria e singurul dans, care, odată sfârşit, nu mai începe... nici un acord de melodie nu-i mai oferă repetitivitatea... doar în amintiri regăsesc dansul pierdut... urma sa o adulmec flămândă... melancolia primului dans, un dans inocent, un dans în care viaţa m-a purtat - aruncându-mă în vâltoarea unui salsa străbătut de adolescenţă, a unui vals purtat de maturitate şi a unui tango ce întru târziu va veni, încununând bătrâneţile...

Dacă nu aş fi schimbat ritmul, poate aş fi rămas acelaşi copil... azi mă văd precum alţii, în devenire- adult... dar mă simt tot copilul pe care ai mei părinţi l-au avut şi-l au în continuare... cât timp îi port în suflet, o să fiu copil - fără-ncetare...