Mi-a strâns mâna şi mi-a sărutat-o uşor. Nu m-am simţit în stare să-mi îndrept privirea spre el.Priveam în jos evitând femeia ce-l însoţea.
Încă o dată demonstram cât de mândră sunt, cât orgoliu pot avea. Şi nu era bine. Nu trebuia să fie aşa.
I-am înmânat un exemplar cu semnătura mea.
La rândul său mi-a dăruit două cărţi: Iubirea la timpul trecător a lui Florin Grama şi versuri de John Morrison. Am rămas uluită. Nu mai aveam grai. Am îngăimat câteva cuvinte în semn de mulţumire.
Bărbaţii ne lasă întotdeauna lucruri care ne vor aminti de ei: o amintire, o carte, un cântec, o floare, un breloc, o felicitare, un pluş, cuvinte, un surâs, o privire...în acest mod se asigură că ne vom gândi la ei, că nu îi vom da uitării.
Vor să ne producă dependenţă, să ne închidă în sentimentul iubire fără vreo cale de ieşire. Ne secătuiesc de viaţă, de iubire, de sentimente umane. Ne storc sufletul, ne iau toată vlaga.
Parcă doresc a lăsa în urma lor suferinţă şi lacrimi. Durere nesfârşită, dor sfâşietor. Par atât de umani, dar parcă au sufletul împietrit, parcă sunt un permanent sloi de gheaţă cu care luptăm în zadar.
Iubirea lor ne îngheaţă, promisiunile lor ne veştejesc, zâmbetul lor senin ne umileşte. Parcă nimic nu le-ar umbri existenţa. Doar noi suferim şi ne lăsăm pradă dezolării.
Ştiam că va onora fiecare lansare, că nu va dispărea atât de uşor din viaţa mea. Aveam nevoie de el ca de un drog. Era parcă substanţa de care depindea existenţa mea.
Viaţa mea era plină de griji, aşa cum şi marea era plină de valuri. Eram neliniştită, ca şi valurile care se retrag de la mal pentru a reveni iar.
Îl iubeam şi din această cauză nu mai aveam linişte. O parte din mine dorea să ajungă la el,cealaltă se ferea să îi arate că încă mai simţeam ceva, că încă îl doream alături.
Interpretam fiecare gest al său, oricât de mic era. În sufletul meu stăruia necontenit o fărâmă de speranţă.
La nici trei zile de la lansare, m-a sunat. Nu a pomenit nici măcar în treacăt de dedicaţie.Probabil nu a deschis încă volumul sau nu a acordat mare importanţă însemnării mele.
M-a sunat pentrua mă întreba cum mă simt, ce mai fac. Şi m-a invitat la un ceai.
Am acceptat invitaţia pentru atunci când voi avea timp să o onorez. A fost de acord,spunând că aşteaptă cât e nevoie.
Nu înţelegeam ce era cu invitaţia. Era doar un gest prietenesc sau lăsa interpretare pentru altceva? Habar nu am, însă mă deruta tot mai mult.
Apărea în viaţa mea exact în momentele în care credeam că m-am liniştit, că sentimentele pentru el s-au atenuat. Însă prin revenirea sa continuă în viaţa mea, sentimentele renăşteau şi se conturau tot mai mult.
Simţeam ooarecare nesiguranţă în privirea sa. Cred că încă simţea ceva pentru mine, dar îi era greu să accepte sau chiar refuza să facă acest lucru.
Sau poate nu mai simţea nimic. A îngropat trecutul pentru a-şi trăi frumoasa poveste de iubire cu cealaltă femeie. Femeie a cărei existenţă o refuzam cu încrâncenare.
El era al meu, şi numai al meu. Fiecare părticică din fiinţa sa îmi aparţinea, nu era milimetru din fiinţa sa pe care să nu-l cunosc.
Fragment din manuscrisul cărţii "Străina aceea" - autor: Szakacs Nadina Maria
