Puteam să îmi reneg iubirea în faţa întregii lumi, dar în faţa lui şi a mea nu. Asta pentru că eram atât de conştientă de iubirea aceasta. El era cel care îmi curgea prin vene, pe el îl respiram clipă de clipă.
Sufletul nu aveam cum să îl mint. Şi nici pe el. Mă trădau ochii, felul cum îl priveam, felul cum încercam să mă ascund, dar ieşeam la iveală.
I-am spus că încă îl iubesc si că nimic nu m-a putut face să-l scot din mintea şi inima mea.Că încă stăruie în fiinţa-mi, că prezenţa sa am resimţit-o în fiecare moment oriunde m-aş fi aflat. O prezenţă însă atât de absentă.
Că m-a durutsă îl ştiu al alteia. Că fiecare secundă ce trecea fără el ucidea o parte din mine şi nu mă lăsa să respir. Că niciodată viaţa mea nu a fost mai luminoasă ca atunci când el mi-a fost alături.
Şi mă întrebasem de nenumărate ori ce îl face special. De ce e omul pe care nu-l pot uita, nu-l pot scoate din fiinţa mea? De ce şi-a impregnat parfumul în părul meu şi chipul în suflet?
L-am acceptat din nou în viaţa mea. Mi-am deschis larg braţele pentru a-l primi cum se cuvine pe cel iubit, pe cel mai drag ochilor mei.
Raţiunea îmi spunea că nu fac bine, însă inima o certa şi îmi şoptea că aceasta era calea pe care trebuia să o urmez. O cale de la care mă aşteptam să fie curăţată de spini şi să mă poarte spre fericirea ce mi-a fost cândva furată şi părea că am regăsit-o din nou.
Speram să îl fi regăsit pentru totdeauna şi să nu mai trebuiască să îl aştept cu răsuflarea întretăiată, cu sufletul la gură, cu dorul mistuitor de a-l revedea si de a-l avea doar pentru mine aşa cum fusese cândva demult.
Mi se păreacă trecuse o veşnicie, că parcă o viaţă a trecut peste noi. Că ne-am regăsit după o lungă aşteptare, că în sfârşit aveam să trăiesc viaţa dorită şi mult visată.
Pentru mine el însemna un punct de sprijin. Punct care s-a clătinat în ziua când ne-am despărţit. Zi în care echilibrul meu s-a prăbuşit în neant, când toată răsuflarea mă părăsise şi nu mai îmi vedeam rostul.
Însă acum îmi recăpătasem echilibrul. Eram din nou în picioare, femeia capabilă să iubească şi să se dăruiască din tot sufletul.
Priveam în ochii săi şi vedeam păreri de rău. Însă pentru mine nimic din ce a fost urât numai conta. Era din nou aici şi acest lucru era cel mai important.
I-am cuprins palmele în palmele mele şi nu ne puteam desprinde ochii unul de la celălalt. A început să lăcrimeze ..la fel şi eu. Era o emoţie care ne încerca pe amândoi.
Nu a putut să rostească decât te iubesc! Şi apoi iar ne-am pierdut unul în privirea celuilalt. Nu ne mai săturam privindu-ne. Era clipa noastră, clipă pe care o visasem atât de mult.
Ştiam că visul meu se va împlini. Că visul de a fi iubită se va realiza. Că într-un final – dacă mă iubeşte – se va reîntoarce la mine. Pentru că sufletele ce se iubesc nu pot sta departe unul de altul.
Şi m-a cuprins în braţe... încât nu mai doream să îi dau drumul niciodată. Şi aveam să îl păstrez pentru totdeauna. În suflet, în minte, în păr, pe buze, lângă mine,oriunde prezent – văzut şi nevăzut – însă prezent în mine cu fiecare părticică din fiinţa lui.
Fragmente din manuscrisul "Străina aceea" - autor: Szakacs Nadina Maria
No comments:
Post a Comment