De câte ori am pătimit,
dar am ales să rămân mic,
n-am aşteptat nicicând urale,
fiindcă mulţumirea drept răsplată-n
sufletu-mi e mult mai mare...
De câte ori m-am reîntors,
din drumuri ce nu-şi aveau rost,
am stat în cumpănă cândva,
dar astăzi spun cu fermitate:
nu era calea mea!
De câte ori am obosit,
am plâns,
în drum, m-am poticnit,
dar nu am renunţat uşor,
am vrut, fiind eu,
să răzbesc,
iar astăzi vieţii c-a avut răbdare-i
mulţumesc...
De câte ori am cugetat,
în câte nopţi m-am frământat,
ca să îmi dovedesc într-una,
că frământările,
n-au meritat niciuna...
De câte ori găsesc o clipă,
întind calmă, o aripă,
fiindcă, de undeva, din zare,
primesc liniştea dorită,
astăzi mă simt mulţumită,
astăzi ştiu că sunt iubită...
De câte ori m-am scufundat,
în scurt metraje de tristeţe,
ca mai apoi, inima mea,
să-mi dea din străfundu-i - bineţe...
De câte ori am mai iubit
şi-am să iubesc,
fiindcă viaţa-i una...
o alta n-am să mai trăiesc,
dar am să ocolesc, cât pot,
minciuna...
De câte ori, îmi tot repet în minte:
Cine sunt, ce mă reprezintă
şi ce fac,
nu se înţelege,
se simte!
Se va risipi marea,
iar gândurile, ideile,
toate năzuinţele noastre,
vor urma Calea Lactee
lăsând în urmă-le,
urmele unei iubiri albastre...
Se va risipi marea,
ne va rămânea,
doar fin - nisipul,
care printre degete,
ni se va răsfira,
pe nesimţite,
aşa cum face,
fără să simţim pe moment -
timpul...
Se va risipi marea,
iar pescăruşii
ne vor trezi în zori
plângându-şi nemurirea,
la fereastră,
iar noi, îmbrăţişaţi,
zări-vom, doi cocori,
ce-ncearcă ne-ncetat
să se iubească...
Se va risipi marea,
va-nghiţi la sine nisipul,
ce scoică se va abandona plajei,
pentru-a depăna din amintirile-i
ce s-a-ntâmplat, cu timpul?
Se va risipi totul,
va lua la sine marea,
iar noi, cu o ambiţie omenească,
vom încerca, să păstrăm neatinsă -
îmbrăţişarea...
fiindcă, cu timpul,
chiar şi pe-aceasta o va-nghiţi marea,
lăsând în urma-i adânci urme,
peste care se va aşterne uitarea...
Se poate găsi o cale,
tăcerea mea,
să o aduc în prelungirea
tăcerii tale,
una pe cealaltă,
să se bea?
Ne-au fugit cuvintele,
se plimbă de mână,
prin tot Universul,
unele pe celelalte
se-alină...
Ne-au fugit gândurile,
s-au înţeles azi-noapte
cu necuvintele
şi cuvintele,
iar la revărsare de ziuă
au dezertat toate...
Mă priveşti,
te privesc,
ne-au fugit anii,
ne-au fugit clipele,
somnul s-a scurs de pe geană...
Timpul, hain, îşi întinde aripile,
iar astăzi iubirea,
fuge şi ea, mamă!
A mea e răsuflarea,
ce se aude grabnic
şi al meu suflet este,
mereu plecat în căutare...
A mea este viaţa,
cu bune şi cu rele,
de-aceea niciodată
pe alţii-n ea
nu las ca să îşi spele
ofurile şi ale inimii
alte cele...
A mea este dorinţa,
de mult o port în suflet
şi zilnic cu credinţă
îmi fac loc printre voi...
Nu sunt decât un zâmbet,
ce face ca apoi,
pe chip purtat de soare
să cadă pletele - şuvoi...
A mea viaţă nu se cere
de nici o alta purtată,
sunt un trecător prin lume,
sunt o viaţă -
ca o altă!
Al meu zâmbet,
al meu suflet,
al meu râs iubit de tine,
se-mpletesc multe-n fiinţa-mi
şi-s făcătoare de bine,
pentru suflete ca mine,
pentru suflete ca tine,
al meu suflet
pentru tine,
poartă, în întreg cuprinsu-i
lumini care să aline!
O dimineaţă frumoasă de august. Genele mele încă nu s-au
dezmeticit de sub robia somnului, ci încearcă din răsputeri să se
răpească una alteia. Urc în tren, cu gândul că ajunsă la destinaţie mă
voi revigora cu o ceaşcă de cafea. Intru în compartiment, observând că
suntem doar câţiva călători. Mă aşez la fereastră, pentru a contempla
peisajul superb, fiindcă de-a lungul kilometrilor parcurşi se întind
câmpii frumoase, cu minunatele flori de câmp. Cu gândul la vacanţă, cu
dor de râsete cristaline ale copilului ce-am fost odată, mă şi închipui
purtând coroniţe diafane de margarete sau culegând flori de cicoare sau
sunătoare.
O adorabilă fetiţă, recită versuri ale poetului
Vasile Alecsandri. Mă răpeşte din contemplarea peisajului, fiindcă
recită foarte frumos, precum o veritabilă artistă, stăpânind o dicţie
perfectă şi intonează cuvintele cu eleganţă. Acest copil minunat dă
farmec clipei şi mă simt binecuvântată că întâmplarea a făcut să
călătoresc astăzi, să mă aflu acolo. Nimic nu-i întâmplător, îmi spun,
uitând pentru moment că mă aflu în compartimentul unui tren.
Ce
mod frumos de a-mi începe ziua! Două staţii mai încolo, îngeraşul care
recita versuri coboară, pierzându-se în urma acestuia, ţinând straşnic
mânuţele-i delicate în mâinile mamei. Revin la peisajul care mi se
înfăţişa dinainte-mi, iar din vreme în vreme, revin cu gândul la acel
copil care mi-a demonstrat că o zi de vară poate avea farmec chiar şi
călătorind cu trenul, ascultând fără să vrei din crâmpeiele de discuţii
ale călătorilor, delectându-te cu poezie, cu flori de câmp şi câte şi
mai câte minunăţii a lăsat bunul Dumnezeu să se întâmple pe pământ.
Când
am ajuns la destinaţie, am uitat de cafea, de aroma-i ispititoare,
acest lucru pentru că servisem o veritabilă ceaşcă de versuri, din
care-mi luasem energie şi-mi umplusem sufletul cu frumos. Pentru că
frumosul există în lucrurile simple, în întâmplarea firească de a porni
într-o zi la drum, a trece nişte şine de cale ferată, a urca într-un
tren, fără a ştii ce minunăţii sunt ferecate în interiorul acestuia: un
copil, o floare, un zâmbet, gesturi discrete, amintiri...
Dragostea e o fundaţie,
pe care se vor clădi
celelalte:
încrederea, respectul
şi aşa mai departe...
Dragostea e o fundaţie,
un pas ce deschide
cărări înspre mâine...
Dragostea e o fundaţie,
ce va consolida prezentul
pentru eternitate...
nu se clădeşte pe vechi,
numai pe nou
şi îţi dă sentimentul
de libertate!
