Sunt oameni...

Sunt oameni
care se dau peste cap
ca să îţi arate că sunt
cum au impresia
că ai vrea tu
ca ei să fie,
sunt oameni
care dintr-o întâmplare,
te cuceresc,
nestrăduindu-se,
iar aceştia
au o mare valoare!


Sunt oameni
care cred că te cunosc,
sunt oameni care
se pripesc în judecată,
dar sunt şi oameni
care nu îţi spun,
însă ţi-arată zilnic,
prin felul lor de-a fi
că indiferent
ce va veni,
nimic nu-i va clinti!


Sunt oameni,
printre ei zilnic trec,
dar tu nu eşti majoritate,
ci unul eşti,
iar când mă mângâi
şi-mi zâmbeşti,
de toate măştile
ce-ntâlnesc zilnic
mă fereşti!

Sunt oameni,
oameni suntem şi noi,
dar vedem lucrurile altfel
când suntem în doi!

Încă mai ascult...

Încă mai ascult,
plaja ce se-ntinde 
de-a lungul mării,
încă urmăresc,
seara uneori
cum pe cer ocol,
fac stingheriţi, norii...


Încă te mai caut,
umblând pe nisip,
răscolind epave
din vara trecută...
Parcă te aud,
îmi simt plânsul mut,
fiindcă în dorinţa-mi
vreau să te mai simt...


Încă se scurg ore,
când privesc apusul
şi-mi închipui
că te voi regăsi
la răsărit...
Valuri mă încearcă,
ape mă compun,
de acolo,
de unde eşti,
găseşti armonie
în tot ce eu spun?


Încă mai ascult,
vântul la fereastră,
dimineaţa,
când e briza
mai mult resimţită...
Încă mă închipui,
pe plajă iubită,
încă îţi simt paşii,
astea nu se uită...


Încă îţi scriu
şi simt nevoia
s-o fac în orice clipă...
Încă am sentimentul
că ceva se-nfiripă...


Şi te mai visez încă,
cum vii din depărtare,
în prag m-aştepţi,
surpriza, emoţia
e mare...


Şi încă te mai caut,
la linia orizontului
îmi pare adesea că te văd...
Eu încă te aud,
cu glas duios şi blând...


Încă mai ascult vapoare,
nave ce trec,
călătoare...
Încă trăiesc cu speranţa,
că se va-mplini scadenţa
zilelor ce mi-ai promis,
vino, să nu cred
că-i vis!


Încă cred şi aştept clipa,
ştiu că timpul ne-mpresoară,
aducând gânduri la mine
şi ducând gânduri la tine,
ca în vechi corespondeţe
ce-şi purtau iubirea mare,
o iubire ce răzbate
dincolo de timp, departe...


Fiindcă ce e-n inimi scris,
nu stârpeşte depărtarea,
iar ce simţim zi de zi
valuri nu pot ruina,
inima aceleaşi căi,
încontinuu va urma!

Afară nu mai e nici un anotimp...

Afară nu mai e nici un anotimp,
dar în schimb,
în spatele frunzelor
îţi simt ochii...
adulmeci din când în când,
cu nările-ţi,
urmele paşilor mei
şi-ncerci să te apropii...


E secetă,
dar vai ce secetă,
că deşi vânturi scutur plopii,
săraci în gesturi noi suntem,
şi imprudenţi în calea sorţii,
de gesturi mari astăzi ne temem
mai mult decât ne-am teme-n
faţa morţii!


Iubitule,
acesta nu-i un schimb,
fiindcă iubirea nu-i un troc...
deschisă-i calea pentru fericiţii,
ce simt de dinainte
cum adie,
aleile de păpădie
iar suflul calm al unei după-amiezi de vară
pasiunea o re-nvie...


Afară nu mai e nici un anotimp,
de când unul pentru celălalt nu avem timp...
Ce s-a-ntâmplat?
Ce s-a schimbat?
În plină vară,
peste sentimente a brumat?


Ah, nu accept
că astăzi trandafirii
şi-au scuturat
culorile,
chiar de ar fi
pentru a noastră iubire...
Vădiţi, stau ochii mei,
după al nopţii clar de lună...
adesea se întunecă,
adesea, văd stelele cum se cunună...


Afară nu mai e nici un anotimp,
de când cu verdele ochilor te caut,
şi trec prin lume fără să mă laud...
nici nu mă plâng în zile ca acestea,
îmi spăşesc soarta în tăcere,
chiar dacă nu îmi eşti alături,
tu reprezinţi, pe veci,
duioasa-mi mângâiere...


Câte nelinişti
se strâng în contratimp,
iar eu cu dor de tine,
n-am nici un anotimp...

Eu, tu şi-un pian...

Cu-acestea
dragostea-mi salvam,
stând cocoţată la pian,
îmi tremurau bărbia, mâna,
iar de inimă,
ce să mai spun?
zvâcnea ca nebuna...


Prin partituri
te perindai şi tu,
făceai să-mi salte sufletul
şi când am pus lin
degetele-mi pe clape,
emoţiile-au început să-mi scape...


Mii de lumi se-nfăţişeau
în sală,
Oameni hazlii
purtau haine de gală...
Cu sufletele împăcate
ascultau,
ceea ce degetele-mi
mărturiseau...


Privirea îmi zburda mereu
spre capătul celălalt de sală,
unde dinspre hol
se zărea intrarea,
nici mică, dar nici mare-mi
fu mirarea
când te-am zărit:
pot spune că din nou
în acea clipă m-am îndrăgostit!

Te-am urmărit
poposind în sală,
acordul mâinilor
te însoţeau cu puţină sfială...
Iar când în sală
locul ţi l-ai ocupat,
din ale lumii sfere
am zburat...


Şi se făcea că dau mare concert
pe o clădire foarte-naltă,
că iubită de tine
sunt mai mult decât a fost vreo altă...
Că stau, la clape, că m-asculţi
mi-ai demonstrat atunci
că-n dragoste nu se vorbeşte,
că putem să fim şi muţi!


Doar un acord de melodie
pe clape degetele-mi fremătau,
simţeam această clipă cum te-mbie
Eram doar eu, tu şi-un pian...

Complicitate...

Nu se poate vedea prea bine
dincolo de zidul,
oamenii nu pot să spargă
într-atâta vidul...
Nu se poate ghici
dincolo de fereastra
unde noi doi,
legănaţi de trăirile noastre,
dăm un nou sens lumii,
fiindcă împreună
totul este posibil,
oriunde, oricând,
ne ridicăm deasupra tuturor -
păşind...
Ei nu ştiu să ne dea nume
şi nici nu trebuie,
noi îi putem spune:
prietenie, dragoste,
complicitate...
Căci e în noi
o doză din acestea toate
şi cel mai simplu şi firesc
două cuvinte doar ne definesc:
te iubesc!

În ajun de Sânziene...

Pădurea-i verde, întinsă...
unde-i duc cărările?
spre ce zări
mă cheamă,
vântul mă mână,
sufletul mă-ndeamnă?
Şi, printre altele,
îmi pune-n prag de seară
nume de Sânziană...


Iar despletitele-mi plete
se conturează-n cârlionţi,
ştiu, că-n această noapte,
de inimi, vor fi prea mulţi hoţi...
Eu grijă voi avea pe culoarul,
ce răspicat susţine
că va cuceri Cezarul...


Paşii mei, alene,
se-ntovărăşesc cu fluturi,
iar copacii-şi pleacă crengile
ca să mă vadă...
Sunt o fată,
culeg flori...
Nu, nu sunt o rătăcită,
pentru trecători ispită,
iau doar floarea
care-mi place
cununi mari să îmi pot face...


N-avea teamă!
Îmi repet într-una,
chiar de se porni furtuna...
Ea va da doar un ocol,
Norocu-şi va încerca,
Teafără,nevătămată,
mă va îndemna calea...


Singură,
nu mi-am pus nume,
Şi nu sunt singura floare
ce se pune în cunună,
ce-are flori vindecătoare...
Nu te voi atrage-n horă,
nu mai joc de mult de-aceste,
şiretlicuri, ce odată,
le jucam pe la ferestre...


Chiar de ochii-mi verzi te-nving
şi îţi par o vrăjitoare,
Singurul scop e să-mi fac
În sat, cununa mai mare
şi s-o port, cum mi-este drag
În ziua de sărbătoare!

Doar doi...

Într-o lume
în care suntem doar doi,
cine bucurii aduce,
dacă cei care le-nfăptuiesc
nu suntem noi?


Şi vine seara,
dragul meu,
trag cortina
peste încă-o zi...
la capătul ei
cu siguranţă-n
braţele-ţi
iar mă voi regăsi...


Tu îmi eşti tihna,
zilelor le dai culoare,
cine, dacă nu noi?
mai putem privi spre mare
la răsărit de Soare...

Amintiri,
frânte din poveste,
până să te fi-ntâlnit
am crezut că firul narativ
uşor s-a destrămat...
dar ai venit, tu
mi-ai cuprins în palme -
sufletul...


Te ador,
tot ce trăim se scrie frumos,
ca o poveste...
Anii mei,
nu se-adaugă
ci-mpreună cu mine cresc...
Vreau să-ţi spun
că eşti ce-am mai bun,
mai firesc...