SCRISOAREA a XII-a
„Cu lacrimi de cerneală, trăiri şi dragoste multă, de pe front îţi transmit..”
Dragul meu,
Abia e trecut de ora 00:00. Am răgazul de a-mi trage sufletul, fiindcă rare sunt momentele fără intervenţii. Aici, în fiecare secundă, trupuri cad secerate, sufletele se mută şi ele din a lor constelaţie, poate pentru a popula o alta, mai îndepărtată!
Moartea a semănat un bilanţ sumbru astăzi: zeci de soldaţi şi de civili au căzut răpuşi de gloanţele inamicului. Acum e mai linişte parcă, cu toată că din când în când, zgomote puternice îmi fac sufletul să tresalte!
Ziua de astăzi a fost una grea, interminabilă..nici nu ştiu de ce folosesc acest termen, parcă aş aştepta clipă
de clipă să se termine...eu, care la fiecare pas, văd cum suflete se mistuie, visuri precum praful de puşcă în aer – se năruie!
Un soldat american a fost rănit astăzi, iar întâmplarea a făcut ca acesta să cadă în grija mea. M-au cutremurat rănile astupate cu pământ. Fusese prins într-o deflagraţie de un puternic impact, fiindcă trupul îi era mutilat.
Era în delir, iar în deliru-i îmi vorbea de logodnica sa, de faptul că astăzi era Ziua îndrăgostiţilor, că doreşte să o ia de soţie. Ore în şir nu a contenit din a o descrie, din a-mi creiona planurile sale de viitor.
Ştiam că toate acestea erau în van, era prea rănit şi nu avea să reziste. Nu cu mult după ora 20:00 s-a stins din viaţă.
Şi totuşi, pusese atâta viaţă în ultimele sale clipe petrecute pe pământ. Vorbise numai despre iubire, speranţă şi simplitatea ce leagă aceste trăiri.
Stau şi mă-ntreb: cum poţi vorbi pe patul de moarte despre dragoste? Cred că a iubit-o foarte mult! Trebuie să fi fost un om frumos, curat! Doar un astfel de om, sângerând şi în agonie mai poate vorbi cu atâta patos despre dragoste şi viaţă, despre simplitate şi suflet.
Acum mi-am amintit de tine, de cum nu te-ai opus să fac Şcoala de surori de Cruce Roşie. Dar m-ai rugat stăruitor să nu plec pe front, să nu te las, în detrimentul acestei misiuni. Şi am plecat! Nu pentru că am fost crudă sau lipsită de sentimente, ci pentru că atâtea vieţi aveau nevoie de alinare.
Ştiu că tu m-ai iertat şi că mă aştepţi zilnic. Doar eu nu ştiu cum voi putea scăpa, fiindcă aici e Infernul! Nu doar militari pier, uneori şi civili, dintre noi, cei aflaţi în misiuni de salvare.
E atâta durere şi suferinţă! Chiar şi acum, în miezul nopţii, e o căldură istovitoare! Ziua, ventilatoarele nu mai fac faţă,iar bolnavii nu se plâng doar că-i dor rănile, ci şi de căldură, disconfort.
Îi spăl deseori cu nişte cârpe, iar ei răcoriţi pentru o clipă şi dezmorţiţi de durerile toate, parcă mă binecuvântează murmurând ceva, deşi de foarte multe ori e delirul, ceasul morţii, laţul ce se strânge în jurul gâtului, sugrumând!
Uneori simt că se curmă peste noi întreg pământul, că mă pierd în marea asta de răniţi, de oameni. Dar cine, dacă nu noi, trebuie să ne păstrăm cumpătul?
Au atâta nevoie de strângeri de mână, de-o cană cu apă, de încurajări. Deseori, către noi merg toate gândurile închinate celor dragi, care nu sunt acolo, să le primească!
Iar în clipe precum acelea, durerea trupească se contopeşte cu neputinţa de a nu le putea rosti celor dragi – ultimele simţăminte!
Şi pier: în ochii noştri, pe braţele noastre, le cad trupurile cu ultimele cuvinte pe buze, cu ultimele lacrimi ce străbat irisul obosit de atâta luptă cu viaţa şi care, pe obrazul brăzdat de tăieturi sau îmbătrânit prematur, îşi găsesc sfârşitul!
De aici, din Infernul acesta, mă rog să scap, zilnic! Doresc să te revăd, să-ţi contemplu ochii, să-ţi urmăresc, la nesfârşit, pe ascuns, surâsul! Toate acestea, pentru că lumina din ochii tăi aprinde lumina ochilor mei.
Tu eşti omul meu drag, de suflet ce mi-a dăruit cele mai simple şi totodată, însemnate, trăiri! Datorită ţie am trăit la intensităţi nebănuite, tu mi-ai oferit cele mai inedite emoţii, mi-ai sădit în suflet nelinişti şi tot tu mi le-ai risipit!
Aici, pe front, fericirea e doar o fărâmă şi o trăiesc aievea prin gândul la tine, într-un moment de linişte, când pot să mă regăsesc! Iar aceste momente, crede-mă, sunt atât de rare!
Acum, aici, ştiu să preţuiesc liniştea, deoarece fiorul morţii îmi străbate zilnic şira spinării, pentru că trăiesc fiecare zi ca pe ultima!
Am totuşi speranţa că te voi revedea curând! Aici, în tabăra în care suntem stabiliţi, suntem privaţi de orice sursă de informaţie. Noi nu mai cunoaştem decât propriile experienţe, iar lumea virtuală a devenit un fapt îndepărtat, ca şi cum n-ar fi existat vreodată! Circulă, însă, zvonuri că inamicul ar bate în retragere şi că în curând, războiul va lua sfârşit!
Nădăjduiesc întru acestea şi îmi iau lumina de la lumina ochilor tăi! Căci ce altă făptură te poate încărca de energie şi te poate ţine întreagă, decât fiinţa dragă pe care aştepţi să o revezi cu nerăbdare şi să o îmbrăţişezi cu dragoste?
O-mbrăţişare, dragul meu şi-ar mai potoli potopul de lacrimi ce stăvileşte în dosul irisului de război asuprit...
Acum, savurez liniştea, privesc stelele şi-mi pun dorinţe în contul lor! Cine ştie, poate cândva, se vor împlini!
Dar până atunci, trebuie să înfrunt fiecare zi ca pe o nouă provocare, făcându-mă de folos celor aflaţi în neputinţă!
Cu drag şi dor, te-mbrăţişez din adâncul sufletului, fiindcă tot ce izvorăşte de-acolo rămâne în viaţă şi neatins!
Cu dragoste,
Maria
P.S. Poate în curând va fi pace...
Seria scrisorilor - un proiect la care lucrez în prezent...lucrarea de faţă se va constitui în treisprezece scrisori
