Good girls still love bad boys??

A fost o vreme în care, da, iubeam băieţii răi. Iubeam nonconformismul, necunoscutul, tot ce mă putea iniţia. Iubeam părul lui rebel, atitudinea de macho dur... şi simţeam oarecum, că împreună putem depăşi bariere şi precum două fiinţe împreunate, purtate de vânt, putem zbura la unison, aceeaşi fiinţă...M-am lăsat ghidată cândva de urma paşilor săi, de eroul ce apărea în închipuirea mea... negândindu-mă că de fapt astea-s doar mituri şi că nu aş avea nevoie chiar de aşa ceva.A fost o perioadă în care chiar am iubit băieţii răi, băieţi ce aveau în sânge andrenalina, iubeam incertitudinea spre care mă conduceau acţiunile lor, faptul că fiecare zi era o alta, inedit trăită...Iubeam mirosul de asfalt, viteza din privirea lui, adâncul subtil al pupilelor ce se prelingeau în fiinţa mea, mâinile sale ferme ce îmi conturau trupul... iubeam sălbăticia lui înnăscută, libertatea lui care se completa cu a mea, idealurile frumos desenate precum un curcubeu în urma unei ploi calde de vară...Iubeam hoinăreala, muntele puternic pe care-l asemuiam cu el, zâmbetele tainic împărtăşite, sărutările până la sânge furate, îmbrăţişările care simţeam uneori că nu mai au glas şi că dor...Iubeam să mă las iubită de soare sub privirile lui, să ştiu că pleacă, că o să îi simt lipsa, dar că va reveni cândva... iubeam să mă las fotografiată centimetru cu centimetru... să mă supăr, să-l iert, să-l sărut timid, să-l privesc cu vădită teamă, să tremur de emoţie, să-l sărut uşor, să intru în fiinţa lui...

Iubeam să ne facem planuri aiurea, planuri ce ştiam că nu se vor concretiza... să vorbim de iubire la superlativ, dar să nu o concretizăm niciodată... iubeam să fabricăm vise, să fim visători de vise...Odată cu el s-au spulberat atâtea vise, s-au legat atâtea dezamăgiri... s-au format lacrimi pe zâmbete, s-au substituit nefericiri - fericirilor de altădată... am rămas cu mâna întinsă, eu simplu visător... incomplet, fără cealaltă jumătate a mea...Băiatul rău şi-a luat jucăriile şi a plecat, nu ştiu dacă va mai reveni... azi nu-l mai aştept... l-am uitat la hotar de vise şi dor... visează cu altcineva probabil, sărută buzele uscate de vânt ale altcuiva... şi totuşi, ştiu că nu au fost vise... dar s-a-ncheiat... băiatul rău a plecat... gata cu băieţii răi... punct de-acum... over!!!

Acum trăiesc independentă, urmată de vise, ghidată de semne, înconjurată de fiinţe umane... îmi exersez singurătatea şi aştept băiatul cel bun... cu părul rebel... cu zâmbet şarmant... băiatul mânat de romantism, ce vrea să ia din mine ce-i mai bun şi să-mi redea înzecit totul... cel căruia să-i adun buchete dragostea mea şi să i-o ofer toată, până la ultima picătură ce se prelinge din sufletu-mi astăzi senin... iubesc mai nou băieţii buni, romantici... ce mă surprind... atât de simpli... atât de tandri... atât de fireşti... atât de ei... şi încă un băiat bun nu am găsit, sau poate cunosc dar privirile nu ni s-au intersectat...

Îl vreau pe băiatul bun, ce nu în goană ci suav să-mi sărute chipul uitat de timp într-o copilărie fantastică, nemaiîntâlnită... cel dispus să-mi ghicească în palmă, să-mi sărute podul acesteia... să privească nu gonind, ci tresărind, sclipind lumină-n ochii mei şi revărsând culoarea vieţii peste ei...Fetele bune nu mai vor băieţii răi, fetele bune-au încetat... puţin din aventură s-a diminuat. Fetele bune vor băieţii buni, cu care pot trăi cele mai mari minuni ;)

The Collector

Simt nevoia să-ţi uit privirile care stăruiau asupra mea, să-ţi uit ochii care pofteau nebuneşte la fiecare părticică din mine... simt nevoia să nu nu-ţi mai spun ţie totul, să nu mă mai destăinui la fiecare gând...
Am înţeles că asta faci tu de obicei, colecţionezi... fotografii, femei, vise, iluzii, gânduri, experienţe, cunoştinţe... nu mai vreau să fac parte din colecţia ta, astăzi îmi iau senină zborul... mă dezic de robia în care am trăit atâta timp, vălul mi-a căzut. Azi văd mai clar, nu cum vedeam cândva, totul în ceaţă...
Nu vreau să mă mai ţii înrobită în castelul promisiunilor tale... nu-mi mai ajung prizonieratul şi iubirea ta sufocantă, bolnavă... vreau să văd dincolo de uşi închise, să sorb lumina zilei... să nu mă mai întreb câte se petrec în lumea aceasta, fără ca eu să am cunoştinţă...
Mi-ai retezat aripile, sunt încă o victimă a ta... privarea aceasta de libertate mă ucide... simt cum mă sfârşesc cu fiecare clipă... am să mor sub ochii tăi obosiţi, iar tu de-atâta aşteptare, te vei scârbi până la urmă de fiinţa mea...
Iubirea nu forţează, iubirea nu se cere, ea nu încătuşează... Iubirea oferă libertăţi, îţi dă posibilitatea de-a alege, simplul fapt de a culege false promisiuni ea nu-nţelege...
Plec azi, sper să pot evada... să nu îmi pară mult prea înalt zidul... sper să nu-mi frâng aripile şi mai tare-n zbor, oricum, de când sunt prizonieră-mi sângerează şi mă dor... eşti laş, pervers şi trădător... nu vreau aşa admirator... azi mă dezic de tine şi de aşa zisa iubire... obsesie bolnavă înecată-n amăgire... sper să te sufoci cu propria-ţi răutate... fiindcă trăind ai comis nedreptate... te las cu visele-ţi, nu se mai poate...
În urma mea las colecţionar de vise, şi sper în goana şi în disperarea mea, eu să te las pe tine şi nu tu, aici, în spaţiu-nchis a mă abandona...
(pentru a înţelege mai bine ce am scris, trebuie citit "Colecţionarul" de John Fowles... îl recomand cu căldură, pe mine m-a inspirat şi răscolit într-o oarecare măsură. E captivant, provocator... doar astfel poate înţelege cineva ce înseamnă prizonieratul, uciderea de idealuri şi de vise, stârpirea dorinţei de a mai vedea încă o dată lumina zilei).

My birthday...

Nu cred că sunt multe de spus, când tăcerea spune totul...
Vreau să învăţ să fiu fericită fără ca fericirea mea să depindă sau să fie condiţionată de alţii. Vreau să reuşesc să fiu fericită în felul meu...
Având în vedere faptul că pentru mulţi sunt persoana de neînţeles, eu cred că nu e momentul şi nu va fi vreodată să mă fac înţeleasă. Oricum fiecare interpretează ce vrea şi cum vrea, aşa ă n-o să-mi pese...
Vreau să trăiesc în felul meu, ca până acum...să fac tot ce mi-am propus, vizând destinele unor copii...
Cu gândul la ceilalţi, şi nu la propria persoană, întâmpin aceşti 22 de ani...ce înmuguresc precum ghioceii în aşteptarea unei primăveri...
La mulţi ani mie, fata cu vise... cu ochii verzi şi fulgi de nea în păr...

Frânturi din altă carte (4)

Am început să ne afişăm din nou împreună, de această dată cu promisiunea de a nu mai ţine cont de prejudecăţile altora. Nu mai doream să îmi las sentimentele călcate în picioare. Doream să mă împlinesc alături de bărbatul iubit. Să îi aparţin. Să îmi aparţină. Să fim totul, unul pentru celălalt.

Aveam de recuperat anii în care am stat departe unul de celălalt. Doream să primesc sărutările de care fusesem privată. Dacă se putea, chiar în avans. Eram o devoratoare de dragoste. Şi nu îmi părea rău. Trăiam cu un scop nobil, eram cuprinsă de simţăminte sincere şi frumoase.

Era o toamnă frumoasă. Frunzele cărămizii îşi perindau poveştile la fereşti cuprinse de spaima picurilor de ploaie. Începeau să se închidă norii, dimineaţa bruma iar speranţele noastre nu îşi pierduseră făgaşul.

Ruginii...erau frunzele....dar şi unele amintiri ce se doreau actualizate. Porneam braţ la braţ, străbătând locurile de altădată...găseam locuri familiare, puţin altfel de cum le lăsasem cândva.
Mă cuprindea emoţia aflându-mă alături de el, pribegind cărările pierdute de timp ale amorului nostru din trecut, iar acum împrospătat, dornic de inedit...dar şi de o rememorare a ceea ce a fost şi e frumos să pecetluim în amintire.

La braţul său simţeam că renasc. Revedeam cafeneaua unde ne cunoscusem întâia oară. Locul în care s-a produs declicul...unde două inimi începură să bată la unison, asemeni unei chemări mute, dar tâlcuite de cei doi îndrăgostiţi: eu şi el, continuându-ne basmul.
Toate clipele se restrângeau acum în jurul nostru, toate amintirile evocate ne sensibilizau fiinţa...ochii mei lăcrimau, ai săi erau umezi...de emoţie, din dragoste, unul pentru celălalt, pentru totdeauna.

Ştiusem întotdeauna că va reveni cândva. Dincolo de toate îndoielile mele, existase şi certitudinea că îl voi avea alături. Ştiam că va primi iertarea...
Revenise oarecum străin, dar l-am recunoscut: după zâmbet, după amprenta sărutului, după suflet, după felul cum mă ridica în zbor, după modul în care îmi construia aripile şi mă susţinea clipă de clipă.

Şi m-am gândit şi la situaţia în care ar fi posibil să mă rănească mai profund decât ar fi făcut-o vreodată. Dacă ar îndrăzni să mă lase iar fără speranţe şi vise...aş fi în stare să îl iert la nesfârşit, să îl las să plece, să se regăsească...

Şi mai ştiu că îl voi iubi întotdeauna, cu o forţă pe care nu mă simt întotdeauna stăpână. Sunt momente în care simt că dragostea asta e prea mult. Şi e bine, într-un fel. E superlativul care nu poate fi demonstrat, definit, exemplificat. E dragostea, conştientă şi inconştientă – dragostea ce îmi ţine respiraţia în loc şi totodată îmi sporeşte vitalitatea.

În luna decembrie am avut lansarea unui volum de poezii de iarnă. M-am ocupat exclusiv de această lansare, până în cel mai mic detaliu. Sprijinită, bineînţeles, de iubirea mea. Iubirea îmi oferea puteri magice, de care mă minunam şi eu când deveneam conştientă de existenţa lor.
Lansarea a avut loc într-o librărie londoneză nu prea cunoscută, dar aranjată cu bun gust şi cu un public binevenit. Împodobisem brazi, aprinserăm lumini, lumânări parfumate. Era o atmosferă superbă. Singurul aspect de care eram privaţi era o iarnă în toată regula. Lipseau fulgii de nea, troienele de care aminteam în versurile mele.

Acest aspect a făcut oarecum ca această lansare să nu fie deplină. Dar mână în mână cu cel drag, sub privirile publicului şi a criticilor de specialitate, aveam să trec şi-acest hotar...mulţumită şi împlinită, că toate sunt bune şi de folos.
Nici acum nu uitase să îmi ofere un buchet de trandafiri albi. Mă pierdeam în imensitatea frumuseţii lor. Cu fiecare clipă, părea că îmi ghiceşte şi redescoperă fiinţa. Îmi plăceau surprizele lui. Îmi rezerva cele mai plăcute momente ale vieţii. Alături de el nu eram ceva, ci eram cineva. Eram persoana cea mai specială, fiinţa cea mai importantă. Asta eram eu pentru el. Aceste lucruri erau un bun motiv să trec peste orice neplăcere, peste orice încruntare, dacă acestea s-ar ivi.

Am hotărât să luăm o vacanţă. Am ales ca destinaţie România. Aveam să poposim la ai mei, iar mai apoi la munte. Eram încântată de acest gând. De faptul că sărbătorile de iarnă mă vor găsi acasă, cu ai mei.
Visam la fulgi de nea, la ninsoare deasă. La colindele noastre. La tradiţiile noastre. Totul îmi revenea în minte atât de familiar. Iar faptul că toate se vor concretiza era o încântare.
Ai mei ne-au primit cu drag. Mă bucuram să îi regăsesc sănătoşi, veseli, tineri parcă deşi, „ninşi” de trecerea timpului. Erau mai calzi, mai blânzi. Începeau să semene a bunici. Chiar una dintre doleanţele lor era aceea de a avea nepoţi. Fapt care se putea concretiza într-un viitor.
În ajun am împodobit bradul cu tata şi Peter. Era superb. Clichet de clopoţei, colinde în surdină, râsete şi armonie. Eram o familie. Eram un tot. Mama făcea minuni în bucătărie. Îmi pregătea o grămadă de preparate. Ştiam că voi fi iar răsfăţată. Adoram cum găteşte ea. Este unică. O iubesc. Nu mai e nimeni ca mama.

Am fost gazde pentru colindători. La pensiune veneau foarte mulţi. Majoritatea erau tineri. Sincer, ne bucurau glasurile lor cristaline. Dar şi faptul că, păstrau tradiţia şi nu o lăsau să moară.
Era minunat Crăciunul în familie. Se putea citi şi pe chipurile părinţilor mei cât sunt de fericiţi. De mult timp nu mai fusesem în preajma lor. Ar fi fost de neconceput să lipsesc de la sărbătoarea familiei, să nu fiu acasă.

Deşi pentru mine acasă nu mai însemna neapărat locul unde crescusem. Eram legată şi de aceste locuri. Sufleteşte, aici mă regăseam...dar tot mai mult mi se contura în suflet credinţa că acasă e o stare de bine, acasă e atunci când eşti înconjurat de cei dragi – oriunde te-ai afla.
Eram nespus de fericită. Îi priveam cu mare drag. Nu îmi mai săturam privirea de chipurile lor. Îi priveam pe toţi trei deopotrivă: mama, tata şi Peter. Nu aveam să ştiu pe atunci cât de crudă avea să fie viaţa mai târziu. Nu puteam să prevăd că veselia de acum se va transforma în tristeţe, iar prezenţa atât de marcantă – va deveni cândva o absenţă de care nu te poţi dispensa.

Vino după mine şi lasă lumea să vorbească...

De-atâta timp îmi exersez singurătatea. Viaţa aceasta, fără tine-i un viciu...traversez zile, speranţe, ani, aşteptări, zadarnice vise...pun în balanţă ce-a fost, ce e...şi cântărind adesea toate aceste şanse, privind la imagini neclare, mă podeşte plânsul.

Tot mai des, mă regăsesc plângând...după tine, după noi, după ei, tinerii aceia...şi mi-am lăsat visele să se strângă grămadă...ocol fac în juru-mi...dar nu le pot închipui ca împlinire. Nu fără dragostea ta, nu fără prezenţa ta. Şi astfel mă-nchid în mine...

În tot ce fac, pun o parte din dragostea aceasta mare...fără ceea ce simt, aş fi doar o ramură spânzurată de vid. Simt că sunt cineva astăzi, cum mă priveşti de undeva...şi-aievea ştiu că iar vei reveni...să fii cucerit vrei, să fiu cucerită aştept... smulge-mi, te rog, îndoiala...nu mai fi nedrept!! Am cuie în suflet şi-n braţele larg deschise de aşteptare...vino după mine, nu ezita în drumul tău...vino, şi lasă lumea să vorbească...ne-au fost ei vreodată alături când departe, suflete hoinare-am suferit? Au pus sare pe rană, făcând dragostea să pară dramă...

Pun iar geană pe geană, visându-mă în braţele care m-au strâns cândva...vino după mine şi lasă lumea să vorbească...nu au decât să cârcotească...dar vino azi, când plină de dorinţă te chem...când ochii-n lacrimi sunt numai îndemn...când dragostea nu se mai poate întrupa în altă fiinţă...te-aştept pe-acelaşi TU... bărbatul, prietenul, criticul meu...mai e doar un pas de făcut, un pas în care mereu ne vom scălda...hai, îndrăzneşte...şi lasă lumea!!

"Visez la o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cîţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări.Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi." (Constantin Noica).

Textul are un mesaj foarte profund şi reprezintă în acelaşi timp un semnal de alarmă la adresa libertăţii de exprimare liberă şi totală a adolescenţilor (tinerilor). Şcoala nu ar trebui să servească drept act de predare. Ar trebui privită şi ca mijloc de descoperire a sinelui. Să însemne mult mai mult decât predare-învăţare. Şcoala ar trebui să scoată în evidenţă experienţa, umanitatea, sensibilitatea.

Cred că ar fi mai potrivit să spun că ar trebui să dezvăluie subtilităţile tinerilor noştri, care ascund deseori valori, atitudini pe care nu le putem la prima vedere remarca. Profesorul ar trebui să trăiască liniştit, într-o cetate a valorilor relevante, de unde tinerii să nu iasă îndoctrinaţi, ci eliberaţi. Tocmai aceasta cred că e marea problemă: promovarea unor idei, îndoctrinări în masă care "ucid" spiritul tânăr, în loc să îl fac să iasă la iveală cu tot ce are mai bun, mai pur.

Profesor adevărat este cel care este căutat cu "sete de cunoaştere". Un profesor nu încătuşează, ci descătuşează. Oferă perspective, acceptă altele. Tinerii simt nevoia de a-şi destăiunui convingerile. Însă, cu siguranţă, detestă să le impunem sau servim propriile convingeri. În condiţiile în care nu doar noi ca şi dascăli dăm lecţii, ci şi prietenii, familia, prietenul/prietena încearcă să ofere aşa-zise "lecţii de viaţă", ar trebui să le oferim altceva. Ceva nerepetitiv, o nouă experienţă din care să aibă de învăţat, dar prin care să se descopere sau redescopere pe sine însuşi.

Noi trebuie să le oferim dreptul la replică. Ei nu vor avea de învăţat într-o sală de clasă închişi câteva ore pe zi. Ei vor avea învăţat de la lume, din experienţele cu care se întâlnesc. Experienţe care pot isca reacţii, opinii.

Este firesc să îi ghidăm, să le răspundem întrebărilor. Dar toate acestea cu o limită. Îi putem lua de mână şi arăta drumul, dar excludem posibilitatea de a-i conduce până la capătul drumului. Tinerii trebuie să găsească soluţiile singuri. Nu le putem pune totul în pamă. Astfel îi stricăm.

Însă îi putem lăsa să cerceteze, să experimenteze. Pentru a învăţa singuri, pentru a-şi lua cu propriile forţe resursele necesare de a rezolva o problemă, de a soluţiona o situaţie, de a învăţa că totul se învaţă mai simplu şi mai constructiv prin proprie experienţă.

Îndemnul ar fi să nu îi lăsăm să se ghideze doar punând întrebări. Acest lucru îl fac şi oamenii cu deficienţe de vedere, dar rămân tot nevăzători. Pe când, tinerii noştri, trebuie să îşi lărgească viziunile. Să nu se limiteze doar la a întreba şi la a primi răspunsuri.

Trebuie să le facilităm ocazia de a spune ce au de spus, de a le oferi cuvântul. Importanţa cuvântului lor în faţa noastră are un mare semnificat. Contează foarte mult pentru un tânăr să dai credit spuselor sale, să-l încurajezi, să-l asculţi, să-i înţelegi nevoile.

Dacă suntem dascăli nu înseamnă că întotdeana răspunsurile sunt la noi. Nu înseamnă că suntem atoateştiutori. Şi de cele mai multe ori deţinând răspunsurile pec are ei le necesită, însă având siguranţa că le pot găsi şi singuri, să nu le retezăm şansa. Suntem mijlocitori între ei şi ei înşişi prin faptul că noi suntem firmamentul ce îi poate pune în legătură.

Nu noi suntem cei care îi fac să devină din ceea ces unt altceva- mai mult sau mai puţin - ci ei înşişi, căutându-ne relevându-ne experienţe, trăiri, mărturisiri, şi nu doar nouă, ci şi altor tineri...reuşesc să apropie ceea ce sunt de esenţial, să se redescopere sau descopere mai mult, într-atât încât să devină cum au visau sau şi-au dorit. Şi toate acestea, pentru vremurile contemporane - pe care le trăim...

(Szakacs Nadina Maria) - 29.01.2010 ~Psihopedagogia adolescenţilor~

Când fulgii ne îndreaptă gândurile unul spre celălalt...

Să ţii pumnii pâlnie, să ningă-n ei... fă-mi, te rog mare, bulgărele dragostei... fi te rog sania mea şi poartă-mă anume pentru-a mă-ncânta... nu spune nu când vezi că cerne timpul norii ... în ianuarie ghioceii înfloresc, şi nu bujorii...

Amintirile cern o parte din mine, o parte din tine...azi gândul ne poartă, iar cerul aşteaptă...ne e dor sau ne amăgim? ne căutăm lipsa unul altuia sau rătăcim? iubim sau gheţari vrem să fim? doar întrebări din care ce să cred? că nu ne potrivim?

Suntem mereu împreună...chiar de negi, chiar de există mereu o alta...chiar de nu vom mai fi vreodată laolaltă...tot împreună suntem, chiar de neg...chiar dacă caut un potenţial "altul"...nimic nu mi te va-nlocui...

De ce nu vii în anotimpul vieţii mele? doar flori de gheaţă îmi mângâie azi singurătatea...nu există fulg pe care să nu-l trimit în căutarea ta...unde eşti? pe ce cărări abătute? nu ştii c-acele căi, fără de mine, sunt abrupte?

Unde au dispărut? Bulgărele ce mă răcorea cândva? Felinarul ce privirile ne lumina? Omul de zăpadă care ne-a unit? Unde ne e pruncul încă nenăscut? Unde-i promisiunea de a fi a ta? Unde-i azi speranţa ce mai stăruia? Unde-s toate astea? Unde rătăceşti? Străine-mi sunt toate...şi-ntr-un colţ uitate...nu simt nici iubire, nici dezamăgire...nici dor azi nu-i mai spun...ceva fără de nume...pustiul mă apasă...şi dornică de tine pornesc mereu pe cale...a sta în loc ar însemna, să mă afund în lipsa ta!! Cât timp mă voi mai condamna? De ce nu las azi fulgi de nea? Să îmi sărute creştetul în taină...să simt, cum prin fiinţa ta simţeam că-i iarnă...

Te-aştept în ziua ştii tu care...în ziua-n care o să ningă părul meu...în ziua-n care voi simţi că fără de tine îmi este cel mai greu...aştept, nu mai invoc, nu vreau să sune a chemare...e iarnă şi aştept...cad fulgi, îi confund deseori cu petale...în iarnă-aştept...căci aşteptând se va transforma iarna-n aşteptare...

Ştiu că ţi-e dor, nu ştii azi cum să mai revii...ce-a fost frumos, să reînvii...ce-a fost frumos şi azi uitat, dar nu cu desăvârşire...pe vechile cărări ce par uitate sunt încă urme de iubire...