Omul are nevoie de dragoste. Simte nevoia să îi fie arătată afecţiunea. Şi îşi arată afecţiunea în cele mai frumoase moduri posibile. Fie că e zi, fie că e ceas de seară. E mereu veghetor al dragostei.
Şi o cheamă de pe cărări neştiute, să-i intre în viaţă, să-i limpezească clipele cu frumuseţea-i neasemuită.Şi uneori, pentru dragoste, omul îngenunchează pios şi se roagă. Cu lacrimi fierbinţi, cu lacrimi de dor, cu suflet atins de dragoste şi gânduri îndreptate cine ştie către ce Făt-Frumos.
Omul are nevoie de înţelegere, de o mână strânsă, de o sărutare pecetluită pe frunte. Are nevoie de toate acestea şi de multe altele. Pentru că toate izvorăsc din dragoste, din nevoia omului de a împărtăşi tot ce are în suflet curat.
Avem nevoie de dragoste împărtăşită, de ceas destinat nouă. Fie că e dragostea unui părinte, a unui frate, a unui dascăl, a unui prieten drag, a unui animal, a lui Dumnezeu – avem nevoie de toate tipurile de dragoste.
Prin dragoste ne întărim, ne arătăm recunoştinţa, mângâiem, dăruim, ne dăruim şi simţim că e un act desăvârşit, pe care nu-l poate completa decât suflet cu suflet, împreunaţi pentru veşnicie, contopiţi de Eros spre a se împlini.
Dragostea de copil - curată, senină ... copil ce se bucură de rază de soare, de nori trecători, de baloane uriaşe şi colorate, de jocuri şi îmbrăţişarea tandră a mamei adeseori. Ochişorii în care se joacă lumini, trăiesc mii de speranţe. Braţele pe care cu drag le-ntind către toţi cei apropiaţi.
Jovialitatea vârstei, incandescenţa unui omuleţ – păstrătoare de viaţă, viguroasă şi pe deplin împărtăşită. Culoare, surâs, candoare – jocul copilăriei împletit cu jocul dragostei – ambele, buchet de speranţe strâns la piept şi legat cu şnur de credinţă.
Dragoste de adolescent, când în tine simţiri vibrează. Pasiuni stârnite, ropote de lacrimi pentru acel cineva. Deziluzii, un nou început de drum, trădări, prietenii furate. Gustul dulce al iubirii, primele sentimente ce oferă senzaţii ce dor.
Dragostea părinţilor noştri, unul pentru celălalt, dragostea lor pentru noi, dragostea lumii pentru toţi. Dragoste adultă, păstrătoare de valori. Dragoste matură, împlinită. Fruct ajuns la apogeu. El şi ea, închinaţi unul celuilalt – cu libertăţi, pasiuni, deosebiri şi asemănări.
Toate aceste tipuri de dragoste şi nu doar acestea, satisfac nevoi şi de aceea omul caută dragostea. Din nevoie de ea. Din speranţa că ea va răsări. Cuibărită oriunde, va sări pe cale, îmbrăţişând fiinţe ce-o caută cu dor. Va năvăli adesea, ne va purta pretutindeni, îi vom adulmeca urma şi beţi de iniţierea ei – pe înserat, îmbujoraţi pe pat de fân cu flori de câmp împresurat, vom adormi gândind la tei şi la fiori de iubire ce peste zi am trăit.
Omul are nevoie de dragoste. Ar face orice pentru dragoste. Fără dragoste suntem nimic. Cine iubeşte, e valoros. Cine oferă iubire, e nobil. Cine o primeşte, e binecuvântat. Dragostea nu are început şi sfârşit. Ea se naşte odată cu noi, precum o minune. Venim pe lume cu ea, ne naştem din ea, abundăm o viaţă întreagă de iubire. O păstrăm, îi găsim sensul, îl uităm câteodată.
Omul are nevoie de dragoste. Ca de aer. Ca de viaţa lui. Orice doză de iubire, se resimte înzecit în noi. Iubesc. Vreau să iubesc. Voi iubi. Te iubesc. Iubeşte-mă şi tu. Mă iubeşti. Iubesc clipa. Îţi iubesc ochii. Şi mâinile-n taină-ţi iubesc. Ne iubim. Şi e tot ce contează. Fiindcă aşa e dat: omul are nevoie de iubire. Şi iubirea are nevoie de om.
