În itinerariul nostru prin viaţă ne este dat să
cunoaştem multe persoane, fiecare dintre acestea având preocupări,
destine, caractere diferite; altele asemănătoare. Să nu ne pară rău de
nicio cunoştinţă. Fiecare persoană pe care o remarcăm sau care ne
remarcă, în parcursul nostru, imprimă anumite ecouri în devenirea
noastră.
Uneori sunt oameni deosebiţi, meniţi să-i întâlnim şi să ne
întâlnească. Un câştig real, pentru noi. Oameni care în atingerea lor,
vindecă sufletul de toate. Sunt cei pe care vrei să îi păstrezi cât mai
mult în vecinătatea ta, oameni pentu veşnicie.
Alteori, sunt şi persoane nu întotdeauna bineintenţionate în
ceea ce ne priveşte. Persoane, care în trecerea lor, lasă multă zgură.
Însă, toate acestea, sunt lecţii de viaţă şi pentru viaţă, menite să ne
călăuzească paşii în propria devenire ca OAMENI integri.
E mare lucru să fii OM! Puţini sunt cei care merită să poarte
acest atribut, puţini sunt cei care poartă întru totul această
calitate, care îşi îmbracă sufletul de ea. Oamenii se împart în multe
categorii, iar noi ne pripim adesea să realizăm clasificări în acest
sens. OMUL e UNIC! Ferice de cel care, mergând seara la somn, îşi poate
aşeza creştetul pe pernă având conştiinţa împăcată. Fericit cel care
luptă necontenit să îşi menţină integritatea sufletească, făcându-i
fericiţi prin aceasta şi pe cei din jurul lui.
Cu siguranţă nu ne întrebăm des, dar ne putem trezi în jurul
acestei problematici:"Ce este OMUL?" şi vom putea constata cât de
dificil este să dăm un răspuns acestei întrebări.
OMUL - e ceea ce simţi şi ţi se imprimă în suflet la prima
vedere, prima strângere a mâinii în semn de încurajare, primul sărut pe
creştet în semn de consolare, prima îmbrăţişare în semn de dor...
OMUL începe de la primul gest de dăruire şi atâta timp cât va păstra această credinţă, OMUL nu se va sfârşi...
Să te-ntâlnesc
n-a fost o simplă întâmplare,
Să te iubesc - din altă viaţă
ţi-am rămas datoare...
Nu mă-ntreba
de-mi picură iubirea
aripi peste clipe,
nici nu-mi citi pe buze
confirmarea...
voi ştii să vin
când am să îţi aud chemarea.
Să te păstrez în suflet
ca pe-un gând curat
mă simt atât de-ndatorată,
eşti firea Universului înalt
ce-aprinde-n mine fiinţa toată.
Şi ale mele gânduri toate
în poezie le prefac,
le trec pe-o coală de A4
şi-n liniştea de seară le îmbrac.
Eşti liniştea ce-mi înconjoară
umerii în fapt de seară,
eşti vântul - ce-mi sărută
tainic gândul,
eşti şi blânda adiere
dragostea pusă în toate,
prefăcut în bune fapte.
S-a lăsat peste suflete
o adâncă tăcere,
cerne cu flori, cerne cu fulgi,
ce mângâiere...
Între noi s-a aprins
focul iubirii,
focul tăcerii
şi-al rătăcirii.
Taci tu, tac şi eu -
ce duet neîntrerupt,
purtăm în priviri taine
de nebănuit.
Îţi ghicesc ochii,
îmi ghiceşti gura,
îţi sărut chipul,
îmi alinţi părul,
sunt gesturi fireşti
ce cuprind adevărul.
De-ar avea cu toţi
tăceri, astfel, de dese,
am vedea pe buze
doar flori culese.
Dar noi, norocoşi,
cu fiinţa toată,
ne purtăm tăcerea
mereu laolaltă.
E taină şi-n mine,
e taină şi-n tine,
doar când tăcem
ne stă mai bine.
Fiindcă ştim bine,
vorbele ar fi de prisos,
în acest context -
fără de rost.
Când priveşti adânc
în ochii mei,
simt cum din taine
în trecere-mi iei...
Şi de ne-ar vedea într-o zi - unii
cum sufletu-mi ceri,
cum pleacă spre tine lumina,
pe mine, cu toţii, ar da vina.
Tăcere, iubire, te sorb din privire,
o încruntare - o nelămurire,
te creionez, în gesturile-ţi toate...
totu-i posibil,
în lumea noastră se poate.
Şi n-am ştiut
cât îl iubesc,
decât acum
când despărţită
de a lui - e a mea cale...
Nu am ştiut s-apreciez
când mă-mbrăca-n cuvinte tandre,
în petale...
Şi n-am ştiut
ce sinceră avea
să-i fie abordarea...
Acum, oricât aş încerca ghici,
rămâne detaşarea...
Şi n-am ştiut
că îl iubesc
decât, lepădându-mă
de visele-mi neroade...
Acum, să-l iau,
să-l strâng în braţe
nu se poate...
Şi n-am ştiut
decât în clipa
când am văzut
că el nu-mi mai aparţine,
Era al meu, era frumos,
trup suflet pentru mine...
Şi n-am ştiut
ori poate n-o voi şti-o,
de vreo speranţă
are viaţă
ori de acum toate ne sunt ADIO...
dedicată...
Iartă-mi laşitatea
cu care a murit pe buze
primul te iubesc...
să te privez de-mbrăţişări,
săruturi - nu-i firesc...
Iartă-mi, te rog
şi îndrăzneala
cu care de atâtea ori
m-am împotrivit iubirii...
şi-am lăsat mereu nespuse,
taine - pe-ale mele buze...
Iartă-mi şi-ncăpăţânarea
de-a decide pentru noi,
iartă-mi lacrimile scurse,
adunate în puhoi.
Iartă-mi sărutări pe fugă
şi îmbrăţişări stinghere,
iartă-mă, că în plecarea-mi
m-am tot învăţat a cere...
Şi cer astăzi o privire,
ce îmbrăţişează firea,
vreau iertarea-ţi -
sinonimă cu iubirea.
Ştiu că nu sunt vrednică de-aceste -
rugăminţi, ce îţi închin,
iartă-mă, sărută-mă,
mă iartă şi mai cheamă-mă,
să vin...
Iartă-mă şi mă alină,
cum nu demult reuşeai,
dă-mi din pacea ta divină,
dă-mi din partea ta de Rai.
Iartă-mă pe veci de toate,
de pe buze să îmi dai,
un mesaj clar, ce să-nsemne:
"Nu pleca...te rog, mai stai!"
Ai şi plecat
fără să-mi spui
măcar un noapte bună,
ce-ar trebui să cred, acum,
când ne petrecem
mai tot timpul împreună?
Ai şi plecat
lăsând în urmă
un val de întrebări
ce mă inundă,
nu ştii că eu - de tine,
sunt tot mai flămândă?
Ai şi plecat
lăsându-mă nedumerită,
eu care şi în vis
îţi sunt iubită...
îţi ţin de cald, îţi ţin de pernă,
îţi sunt surogat în toate...
Tu pleci
şi laşi o lacrimă să se desprindă,
din ochi-mi verzi
câmpii de ape să se-ntindă...
Ai şi plecat,
însă mereu revii,
cu-aceleaşi sărutări
mă-mpaci şi mă-mbunezi
de fiecare dată...
te voi lăsa să pleci,
să regăseşti mereu în mine,
cea care te-nţelege,
te aşteaptă.
Ai şi plecat,
dar vor exista cândva plecări
ce nu vor suporta vreo revenire,
nu voi lăsa vreo urmă de iubire
să mă înduplece,
şi-apoi, mă voi preocupa
să uit de NOI...
Sărută-mi buzele, ce ard neîntrerupte
sărută-mi lacrima -
să nu te mai inunde
şi mai sărută-mi
florile care pe creştet îmi tronează,
nu ştii cum sărutarea-ţi -
ziua-mi luminează.
Sărută-mi visele să se îndeplinească,
sărută-mă şi nu te-opri
când vezi că drumul -
pe jumătate e parcurs...
sărută-mă, ca un intrus
şi vino...
sărută-mă, nu mă lăsa...
chiar de ar fi-n acea clipită
să ne stea viaţa...
Sărută-mi tălpile
ce ard de căutare,
sărută-mi fruntea încreţită
de cât te-am citit,
sărută-mă, la infinit.
Sărută-mă,
şopteşte-mi că-s doar una,
sărută-mă şi-n trecere, de vrei...
tot focul ce îmi stă aprins pe buze -
tu, să-mi iei...
Sărută-mă ca niciodată,
Precum la prima întâlnire
sau o altă...
Îmbată-mă de-al tău nectar
ce-i spune sărutare,
sărută-mă, chiar dac-ar fi
să îţi rămân pe veci datoare.
Sărută-mă din dragoste mereu,
nicicând să nu îţi simt pe buze
vreun adio...
şi lasă-mă să mă conving, că vrem
să fim veşnic acel duo
ce-n ochii altora părem...
Şi fură-mi sărutări o mie,
să nu te temi
că vei primi mustrare...
din contră, te voi pedepsi
cu încă şi o încă sărutare...
Sărută-mi pleoapele ce-s nedormite,
sărută-mi mâinile ce ţin peniţa,
sărută-mă, e tot ce-ţi cer
şi fă-o cu toată fiinţa...
