"Inima m-a întrebat:
- Ce te-a îndemnat să te sui acolo?
Am rămas o clipă mirată, neștiind ce să-i răspund. Într-un final, am întrebat-o hotărât:
- Dacă nici tu nu știi ce sălăsluiește în mine, atunci cum pot lumii acesteia să-i mai pretind?
M-a privit cu milă, m-a mângâiat și mi-a spus:
- Nu te mânia, acum, când nici tu nu știi ce simți. Ai crezut că urcând
pe o piatră, străbătând cărări de munte sau călătorind deasupra apelor
te vei face auzită. În van ai gândit toate astea.
Atunci m-au
cuprins lacrimile. Știam că inima fusese făcută să simtă, nu să judece.
Și cu ultimele sforțări, am întrebat-o plângând:
- Ei bine, și acum ce-i de făcut?
Mi-a răspuns fără să ezite:
- Coboară muntele, desprinde-te de aceste locuri și mergi la acel de
care vrei să te faci auzită. Mărturisește-i cât ți-a fost de dor, cât ai
pribegit! Spune-i tot, până la ultimul cuvânt, iar apoi strânge-l în
brațe și spune-i cât îl iubești. O să-nțeleagă. O să creadă. Și amândoi
veți fi mai eliberați!
Și așa am făcut!"
- fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieții mele" - Szakacs Nadina Maria
"Atunci
m-au întrebat de ce privesc la acest ciot. Li se părea ceva nefiresc.
Cât de slabi sunt uneori oamenii. Caută frumusețe numai unde aceasta
strălucește. Văd frumusețe numai unde aceasta epatează. De ce n-aș vedea
frumusețea și în acest ciot? Pentru că acest ciot, a fost cândva un
falnic copac. Dar timpul l-a măcinat și a văzut atâtea pe munte, încât
l-au gârbovit. Văzând că nu o scot cu ei la capăt, i-am întrebat:
- Dacă unul dintre ai voștri se îmbolnăvește, îl lepădați?
Și n-a trebuit să-mi răspundă, fiindcă și-au plecat capul și s-au cufundat în liniște."
- fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieții mele" - Szakacs Nadina Maria
"Sfințenia
acestui loc mi-a dat senzația că timpul nu mai curge așa nerăbdător.
Dacă înainte simțeam prăpastia la picioarele mele, astăzi pot să afirm
că sunt de mii de ori binecuvântată. Iar pământul pe care pășesc nu mai
doare. Astăzi nimic nu-mi mai întinează sufletul. Nu mai plec urechea la
vorbe goale. Nu mai dau curs lacrimilor, atunci când mă împotmolesc. Am
învățat să mă rog, să merg mai departe și să găsesc un sens în toate
astea."
- fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieții mele" - Szakacs Nadina Maria
"Ce
căutăm, noi oamenii, când escaladăm muntele? Măreția? Libertatea?
Sinele? Cert este că atunci când cucerim câte un vârf de munte, ne
simțim mai ușurați. Mai ușurați, fiindcă doar atunci vedem cât suntem de
mici. Iar mici fiind, conștientizăm că greutatea lucrurilor nu mai
apasă atât de greu pe umerii noștri. Sunt alți umeri, mai lați, care au
poveri de suportat. Iar unii dintre acei umeri sunt poalele munților. Ei
înfruntă ierni, ploi, drumeți rătăcind și nu se plâng niciodată. Și
asta-i deosebește de noi: îndură totul fără să crâcnească. Oare tot ce-i
mic și fragil, precum suntem noi, e și mai greu de îndurat?"
- fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieții mele" - Szakacs Nadina Maria
"- Timpul le pecetluiește pe toate, mi-am zis.
Vântul a îngânat ceva în sinea lui, oferindu-mi sentimentul că mă aprobă.
Spațiul din mine era locuibil. Aici, sus, liniștea domnea peste toate
și-n mine. Puteam să te simt! Infinit, erai în prelungirea ființei mele.
Erai vântul, erai gândul. Erai pretutindeni, muntele ce dinainte mi se
înfățișa..."
- fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieții mele" - Szakacs Nadina Maria
"Acolo,
dincolo de turle, liniștea se revărsa peste toate. Seninul după-amiezei
domina ținutul. Colo, în depărtare, forfota orașului părea o gâză
neastâmpărată. Iar eu? Mi-adunam sufletul din zare...gânduri călătoreau
și te-nsoțeau pretutindeni. Erai în fiecare rugăciune șoptită pe
buze...iar înălțimile îmi dădeau uneori senzația că ești în apropiere,
că te rogi și tu...știu, că undeva, într-un colț de lume, câteodată te
rogi și tu și ții mâinile împreunate fierbinte...te simt atât de aproape
când ne regăsim în rugăciune...atunci știu cu certitudine, dragul meu,
că ne-avem unul pe celălalt..."
fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieții mele" - Szakacs Nadina Maria
"De
sus, din inima cetății, orașul e un furnicar...ador înălțimile. Nu
mi-am explicat niciodată de ce,dar cred cu tărie că prin tot ce-i înalt
mă mai apropii cu un pas sau cu o secundă de tine...iar muntele este
sufletul nostru purtat în depărtare. Ca să mă apropii. Ca să mi
te-apropii. Sus, n-ai decât clipa prezentă...dar privești spre acel
mâine cu indulgență, cu gândul că poate ce nu se zărește în clipa de
față se va reîntoarce grabnic în tine...ce sentiment frumos te
stăpânește când ești sus. Ce frumoase sunt clipa, urcarea, gândul că
acolo,nu foarte departe, tăinuit undeva, ești și tu..."
fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieții mele" - Szakacs Nadina Maria
