Din peştera sufletului...

Din peştera sufletului
vin gânduri
şi se scriu ca rânduri...


De-acolo, astăzi invoc
o cale,
dacă se poate,
un mijloc:
să mă-ncălzesc,
să redevin
din aceea ce am fost
măcar puţin...


Din peşteră viforul urlă,
mă poartă pe căi pe unde,
nici gândul de ar încerca
nu ar pătrunde...

Încerc să ies
din peştera propriului suflet,
din sentimente să împart:
cu tine,
ca să-mi amintesc de mine...
Cea care-am fost dintotdeauna,
dar rătăcind,
mi-am pierdut urma...


Din peştera sufletului meu
răsună un ecou înăbuşit,
mai sunt câţiva paşi
şi la liman eu am ieşit.
Aşteaptă,
voi veni negreşit...

27...

 
















 27. Cu bune şi rele. Cu primăveri timpurii. Cu ghiocei plăpânzi la fereastră şi flori de cais în păr. 
Dar mai ales cu seri lungi de vară şi interminabile vacanţe. Până spre toamnă, când ploile prevesteau că lumea îşi schimbă straiele. Din culori vii în culori pale. Nuanţe care se imprimă peste suflet. Cu ierni invocate şi fulgi de nea răzleţi. Cu rânduri scrise în neştire de-atâţia ani, care aşteaptă cuminţi în volume. 
Cu mii de cărţi alături de care am făcut înconjurul lumii. Şi cu muntele, un prieten drag întotdeauna!
Dar mai ales cu oameni dragi. Fiindcă voi sunteţi tot ce se întâmplă mai frumos oamenilor ca mine -  în viaţă. Indiferent sub ce formă v-aţi înfăţişa. De aceea şi dincolo de aceste 27 de ierni răbdătoare cu mine îmi doresc ca viaţa mea să fie un itinerariu prin cele patru anotimpuri, cu rânduri care să vă mângâie sufletul oriunde aţi fi, cu voi alături spre tot ce-nseamnă viaţă: urcuş, coborâş, surâs, lacrimă, dor, uitare, mângâiere...
Şi sunt datoare să le mulţumesc în primul rând părinţilor mei pentru ceea ce sunt. Pentru devenirea mea. Iar mai apoi tuturor celor care mi-au fost profesori sau într-un fel au avut o contribuţie la devenirea mea. Fiindcă fiecare om în parte, a schimbat ceva în mine. A mişcat ceva în mine. M-a făcut să mă simt vie. Umană. Rea. Sau bună.
27 - e doar un detaliu. Esenţa stă în cuprinsul lor! :-)

Eu nu m-am priceput atât de bine...

Eu nu m-am priceput atât de bine

şi mi-a fost dat să cred

vorbe străine.

Vorbe ce păreau a avea un tâlc,

dar nu, n-am înţeles,

iar astăzi, singurătatea,

îmi pare-un vid imens.

Eu nu m-am priceput atât de bine

la priviri cu subînţeles,

nu am ştiut cât de haine

privirile ades se ţes.

Astăzi plătesc

un preţ prea scump,

fiindc-am crezut

cândva-n privirea-ţi,

mă-nchipuiam

că sunt iubirea-ţi.

Eu nu m-am priceput atât de bine,

le-am luat pe toate ca atare,

neştiind că într-o zi,

durerea va fi mare

şi nu am s-o mai pot opri,

ea va părea fără-ncetare

în clipele când tu

nu vei mai fi

şi cui mă voi adresa – oare?

Străină-s azi

De dragostea

Şi ale tale.

Cât de pustie...

 Cât de pustie

este clipa,

cât de fragil

e caldarâmul,

suntem adesea împreună,

uneori niciunul.

Cât de pustie

este ora,

cât de senină-n toate –

aurora.

Mă dezvelesc

de-nchipuiri

şi aşteptare.

Ah, realitatea,

dragul meu,

mă chinuie,

mă doare.

Cât de pustie

este seara

când îşi lasă năframa

peste toate,

mi-e imposibil să-nţeleg

cum de nu eşti

şi să te-mbrăţişez

cum de  nu se mai poate?

Să scriu...

Să scriu,

atât mi-a mai rămas,

în rest, toate-mi întârzie

în viaţă...

Numai cuvintele-s 

la locul lor,

ca pe-un peron

mereu în aşteptare.

Doar ele mă-nvelesc

de clipele în care...

foto: Peter Vilhelm Ilsted

Eu, tu şi-o umbrelă...

Eu, tu şi-o umbrelă

treceam prin viaţa asta efemeră,

iubeam şi sufeream,

în relaţii – ne consumam...

Adesea mi-am propus

să opresc ploaia,

dar niciodată

nu nimeream butonul

şi adăpost straşnic era,

întotdeauna – pomul...

Eu, tu şi-o umbrelă

nimic în comun

n-aveam decât ploaia.

Astăzi nici sentimente,

nici regrete,

poate doar amintiri

care cu timpul

se vor pierde...

Eu, tu şi-o umbrelă

ca-ntr-o baladă

tristă-veselă...

În drum...

Mi-a rămas sufletul în drum,

Te rog să-l ocoleşti,

Nu mi-l călca.

E drept

Că m-aş putea feri,

dar azi de lacrimi,

nu mă pot urni...

Mi-a rămas sufletul în drum

Şi-l bate vântul,

se înnoptează,

noaptea, tribut cere.

Nu am speranţe,

nu am nici mângâiere,

astăzi nu am nici viaţă,

în ochii trecătorilor

nu sunt decât paiaţă...

Mi-a rămas sufletul în drum,

dacă îl vezi,

te rog, nu accelera...

oricum, de-acum

 nimic bun

nu i se va

mai întâmpla.

Păziţi-vă sufletele din drum,

căci viaţa,

mizeria sa,

nicicând

nu le vor cruţa!