Am visat
că eram prietenă
cu Lăbuş,
iar acesta
la rândul lui
era prieten
cu nişte urşi...
Cât era ziua de mare
alături de prietenul meu
alergam,
înălţam zmee sub soare,
iar noi, doborâţi,
de căldura dogoritoare
pe pajişti ne odihneam...
Mi-aduc aminte
de-acest tărâm
unde-au tronat
atâtea pisici şi câini,
toţi mi-au fost prieteni,
vor fi mereu,
de mic copil
mi-am propus asta,
să-i am în sufletul meu!
Tărâmul magic al copilăriei mele
din multe elemente se compune:
din zâmbetul meu,
când alergam şăgalnic,
din vremurile când, Doamne,
eram zburdalnic...
Copilărie,
tu, vis curat,
astăzi te caut
şi n-am aflat:
unde eşti acum?
pe ce uliţi ascunsă?
de ce-atât de greu,
după atâta timp
te laşi iar prinsă?
Mi-am pierdut frunzele
în prag de seară,
când vântul prin nelinişti
îmi bătea...
Mă simt atât de dezgolită
pe dinăuntru,
poate vedeţi mesajul
şi grabnic mă veţi ajuta:
să-mi găsesc calea,
să-mi iau tributul înapoi,
să mă reîmbrac
în frunzele-mi calde şi moi...
Mi-am pierdut frunzele
şi de-atunci, liniştea,
odată cu dragostea
austeră...
mai pot spera,
toamna să mi le redea,
să nu mai simt
că sunt, aşa stingheră?
Mi-am pierdut frunzele,
de-atunci rătăcesc
şi-mi pare că grabnic
îmi trece şi timpul...
Nu pot nicicum
să mă împac cu gândul
că de mâine,
în frunzele-mi s-ar putea încălzi
trupuri străine...
Mi-e dor de munteleurcat în august împreună,mi-e dor de noiţinându-ne de mână,iar acest dor cu gândulcătre-acele locuri întruna mă mână...
Mi-e dor de muntele pe care am păşit,
mi-e dor să te iubesc
la nesfârşit,
mi-e dor de tine
şi de munte-n orice clipă,
fiindcă acolo veşnicia
şi cu timpul se-nfiripă...
Mi-e dor şi-aş vrea
numai o clipă,
să poposim,
să respirăm aer curat,
mi-e dor de augustul cu stele-o mie,
mi-e dor şi de-acest dor
doar sufletul îmi ştie...
Mi-e dor de muntele,
mi-e dor de clipa,
de ochii tăi,
a cerului culoare,
când mă gândesc la înălţimi
mi-e dor de tine
şi te cuprind într-una-n sărutare...
Mi-e dor de muntele,
de clipele, minutele,
de toate necuvintele
ce au putut atâta rezista,
lăsându-mă să calc
cu grijă-n palma ta...
Mi-e dor de muntele,
ştiu că ţi-e dor
şi la rându-ţi numeri secundele
ce au eternitatea lor...
Dimineaţă. Ceaţa prevestea o zi călduroasă. Puţini călători în
gara aproape pustie. Făceam ture dus-întors pe peronul viselor, în ideea
de a mă încălzi. Erau zorii zilei, cum de altfel zorii zilei mă găsesc
întotdeauna la drum...Şinele păreau somnoroase, gata să
hiberneze...păream singurul element viu, colorat, tronându-mi rochia de
catifea pe acest peron...într-un final
vine trenul, câţiva călători îndrăznim să urcăm. De la fereastra
compartimentului observ că se revarsă de ziuă. Nu pot să nu disting prin
geamul aburit şi aburii unei cafele, pesemne aromată...ahhh, n-am
uitat...de câteva zile am renunţat la cafea...
Încet-încet
roţile trenului încep să se mişte pe şine, iar noi pornim din loc,
fiecare către destinaţia sa...o banală călătorie cu trenul, dar un
moment atât de prielnic pentru reculegerea cu tine însăţi, pentru a
sorbi rândurile unei cărţi bune...
Parcă călătoream de când lumea, nici nu am realizat când am ajuns.
Soarele deja îşi făcea curaj să iasă. Timid, dar încet-încet căpăta
îndrăzneală. Pornesc către şcoală. Cu pletele respirând aerul curat. Cu
miros de nuci pe cărarea îngustă. Pe măsură ce înaintez, mi se dezvăluie
dinaintea ochilor şcoala. O clădire impunătoare, dar un loc atât de
magic pentru mine şi sufletele pe care le găzduieşte. În faţa şcolii mă
întâmpină chipuri drăgălaşe, zâmbitoare. Mă întâmpină cu un salut:"Bună
dimineaţa, doamna profesoară!". Răspund la salut şi zâmbesc, eu care de
multe ori sunt şi aspră-n priviri. Fiindcă educaţia se face cu dragoste,
blândeţe, dar şi cu o doză de mustrare, când este cazul, în colţul
buzelor.
Intru în şcoală şi apoi în încăpătoarea sală profesorală. Acolo ne
petrecem o parte din pauze, fiindcă majoritatea zilei îşi desfăşoară
cursul firesc la clase, în preajma copiilor dragi, dornici să-nveţe şi
să facă uneori năzbâtii.
Fiecare oră de curs care începe,
reprezintă o provocare în sine şi o doză de energie. Fiindcă ne
împărtăşim experienţe, cunoştinţe, ne îmbogăţim unii pe ceilalţi. Reuşim
să facem dintr-o banală zi, una excelentă.
Clopoţelul
prevesteşte sfârşitul cursurilor pentru acea zi. După ce îmi iau
rămas-bun de la copii, păşesc din nou către gară, de această dată cu alt
răsuflu. Puţin ostenită, datorită orei matinale la care mă trezesc. Dar
împlinită că peste zi am reuşit ce mi-am propus. Ce ne-am propus, de
fapt. Fiindcă e un schimb reciproc de obiective propuse şi obiective
atinse.
Soarele străluceşte frumos pe cer. Pe măsură ce înaintez, parcă arde
tot mai tare. Mă minunează iarba crescută pe de-alături de cărare. Un
verde crud, un verde perfect. Iarbă deasă, frumoasă, cu frunze de
păpădie din plin. Ahhh, ce toamnă frumoasă, îmi spun! Dintr-o dată aud
sunând clopotul în turla bisericii, semn că e oră fixă. Grâbesc pasul,
fiindcă aud şuieratul trenului care sosea deodată cu mine în gară. Mă
lăsasem pradă reveriilor, în drumul către gară. Dar nu regret. E o
toamnă frumoasă. Un final de Septembrie de basm, la Secusigiu. Nu
regret, fiindcă pornesc iar la drum. Mereu la drum. Mereu pe un altul.
Întoarce-Ți, Doamne
ochii către mine,
privește-mă acum,
să vezi ce mică sunt...
Întoarce-ți, Doamne
pașii pe pământ
și-nvață-mă să pășesc blând,
să mă despart,
de orice gând...
Întoarce-Ți, Doamne
fața către mine,
știu că în fața Ta
ar trebui să stau umilă,
primește-mă iar,
cu-ndurare și cu milă,
în poala Maicii Tale
vreau să fiu din nou copilă...
Întoarce-Ți,Doamne
chipul și dă-mi mâna,
îndură-Te și fă minunea,
sunt mult prea mică ca să cer,
dar îndrăznesc, nădăjduiesc și sper...
Întoarce-Ți, Doamne
brațele-napoi
și lasă-mă ca să respir căldură,
când viața simt că-i iubire și ură,
îngenunchează-mă,
mă ține-n rugă
și-nvață-mă să pun pe fugă,
orice gând cred că e risipă.
Te voi iubi,
chiar dacă asta-nseamnă
ca să stau departe
și-am să te chem, în gând,
în fiecare ceas din zi sau noapte,
eu, crezând,
că pot fi fericită,
doar aievea să te simt...
Te voi iubi,
fiindcă în suflet,
ești singurul ce-mi trebuiești,
chiar dacă bruma bate la ferești,
chiar dacă azi, de mine, te răcești...
Te voi iubi
în fiecare clipă,
eu voi simți
în suflet cum mi se-nfiripă
un dor ce mă sugrumă,
un plâns ce nu se-astâmpără,
o lacrimă ce cade - lină...
Te voi iubi
și florile-n grădină,
de dragul și de dorul tău astăzi suspină...
cum pot atâtea crizanteme să opresc,
din plânsul lor dumnezeiesc
ce se revarsă peste ceea ce-i lumesc?
Te voi iubi,
nu-ți fie frică,
pe căi pe care-am să rătăcesc,
duminicile-n strană,
aici ești veșnic,
în suflet te-nvelesc,
cu inima nu știu ce am să fac - sărmană...
Te voi iubi,
aici voi fi,
în încăpățânarea zilelor de astăzi,
în dorul ce-am să-l port zilnic, cu mine...
te țin de mână,
lăsând cuvintele să cadă de-a valma,
ce va fi cu noi,
nu știe, încă, în graba-i
nici toamna...
Te voi iubi,
te voi simți,
mereu alăturea-ți
voi fi...
Mi-am adus aminte de aceste cuvinte care mă chemau acum un an
și cărora nu le-am dat curs. Iar astăzi, iată, că te-am regăsit la
celălalt capăt al firului când nici nu mă așteptam. Fără să știi, ai
trezit în mine dragostea care de ani buni, dormita în așteptarea
dragostei tale. Dacă ar fi să te revăd, mi s-ar părea că nu ne-am
dezlipit nici o clipă unul de celălalt.
Dimpotrivă, îți cunosc sărutările, îmbrățișările, mângâierile,
adierile...Inima îmi spune că ești și ai fost aici dintotdeauna. Am fost
și sunt femeia ta. Acea femeie care te completa. Femeia-muză,
femeia-pasiune, femeia-copil...și ai iubit toate acestea, felul cum ele
s-au completat de la sine...
Am
adorat "te iubesc-uri" , după-amieze petrecute împreună, nopți când
adormeam îmbrățișați, dimineți când mă trezea aroma cafelei proaspăt
pregătită de tine...ai avut o grijă vădită față de mine și o dragoste ce
m-a împlinit. O dragoste ce nu s-a putut măsura cu nimic. O dragoste ce
nu poate fi înghițită de uitare, de timp, de nepăsare.
Îți
doresc să parcurgi toate acele căi spre desăvârșire. Fă înconjurul
lumii, participă la tot felul de conferințe, instruiește-te cum știi mai
bine. Eu voi fi aici, gata să te iubesc. Iar tu, nu uita să te întorci
într-o zi acolo unde inima te cheamă.
Chiar dacă au trecut ani. Chiar dacă la un moment dat am
trecut unul pe lângă celălalt fără să știm. Noi, întotdeauna ne-am știut
râsul și plânsul, amintirile ne-au fost mângâierea.
Anii
care s-au scurs sunt ani în care am visat, am sperat și-am trăit
alături de tine. Răspunsul la chemarea ta, astăzi, ar fi unul deplin.
Iată-mă aici, cu toată ființa, pregătită să te iubesc. Iată-mă aici și
iartă-mă, că uneori - copilă - am ezitat să-nfrunt pentru noi, o lume.
Nu am luptat, dar mi-am dorit din tot sufletul. Uneori am tăcut, dar îmi
ardea sufletul.
Astăzi, dacă te-aș vedea, mi-ar
plăcea să-ți spun tot ce în anii aceștia nu ți-am spus. Să-ți ofer "te
iubesc-ul", care deși eram departe unul de celălalt, în suflet și pe
buze - șoptit - cândva, a existat.
Am așteptat
amândoi clipa aceasta. Numai noi știm cât. Să ne dezbrăcăm de emoții, de
orgolii și să nu ne mai comportăm ca și cum iubirea și prietenia
laolaltă, ar fi, interzise.
Realizează orice studiu dorești, lasă-mă să fiu tema
principală. O rugăminte am: găsește un leac pentru noi. Te iubesc:
prieten drag, sufletul meu pereche, iubit.
Fragment din lucrarea "Montesambra, bărbatul vieții mele" - Nadina Maria Szakacs
