Acolo sus, la munte...

Acolo sus, la munte,
mi-a rămas inima, iubite,
dincolo de colinele vrăjite
stau tainele-n şoaptă vorbite...


Acolo sus, când stele strălucesc
se-adună-n noi, acele nopţi grabnic trăite,
Acolo sus, în constelaţii,
acel ceva încă ne vede şi ne simte.


Acolo sus, în piatra de pe munte,
eu grabnic scrijelit-am câteva-nvăţăminte
ce-n suflet îmi domnesc...
Acolo, lângă izvorul,
cel repede şi limpede,
lângă privirea-ţi mă odihnesc.


Acolo sus, la munte,
e ceva ce ne leagă,
încât nici la câmpie
bătrâni nu le dezleagă...


Şi pot să dea în bobi,
chiar pot să ne descânte,
fiindcă visăm ferice
la piatra de pe munte,
acolo sus e un ceva
ce taina, de ochi curioşi
ascunde.


Acolo sus, la munte,
într-una aş urca,
mereu îmbrăţişată,
doar de privirea ta.

Cum se vede lumea de dincolo de fereastră?

Albastru este cerul. Infinit. Iar norii îşi permit să-l traverseze, sfidând parcă firea noastră pământească...doar curcubeul, în arcuirea sa perfectă mai face legătura dintre cer şi pământ, legătură ce nu o pot despărţi nici mările, la fel de albastre şi infinite, în firea lor...În larg: senzaţie de albastru, de libertate, sărutul pierdut al unui fiord...toate recompun valurile, ce se-mbină cu malul şi răcoresc în trecere stabilopozii...
Simt cum nisipul fin mi se joacă între degete şi alerg pe plaja imensă fără a cuprinde infinitul...cu cât avansez, orizontul se lărgeşte şi doar asfinţitul Soarelui mă face să merg la pas...iar noaptea? E fantastică, căci stelele murmură, iar în tremurul serii mai scapără câte una şi-o numim stea căzătoare...
Noaptea, da...noaptea parcă se-nfrăţesc - deopotrivă - cerul şi pământul. Un spectacol la scenă deschisă. Stelele-şi lasă cortina, reflectându-se-n mare...iar noi păşim frenetic, ghidaţi de aspiraţii înalte, credem noi - muritorii...
Surâd, grăbesc pasul, caut mereu cu privirea spre Carul mare...nu doar la munte se-aliniază planete, ci şi la mare, îmbrăţişând pământul, luând parcă bucată cu bucată la sine...Cum se vede lumea dincolo de fereastră? Uneori albastră, uneori verde - când sunt la munte. Dar e inimaginabil de frumoasă. Lumea aşteaptă s-o descoperi. Să o îmbrăţişezi. Să o cuprinzi cu privirea. Sărută pământul, sărută paşii, atinge cu sufletul nemărginirea...căci lumea ce se vede dincolo de fereastră e superbă şi aşteaptă ca tu, să te detaşezi de forfota zilei şi să o descoperi pe de-a-ntregul...aşa cum din ziua dintâi ţi s-a deschis!

Zborul...

Toamna este despre zbor. Fie că ne folosim aripile, gândurile, idealurile. Suntem nişte copaci care privim ploile, plecând de la sine "frunzele". Suntem oameni. Suntem gânduri. Suntem frânturi din vara ce-a trecut. Ploaia mă inspiră. Să scriu. Îmi redă pofta de lectură. Şi cine altul, dacă nu foişorul viselor mă cuibăreşte la sine, răsfoind pagină după pagină basmul închipuit al toamnei? Şi rând pe rând îşi iau zborul imaginaţia, frunzele cireşului stufos, îngălbenite de ploi şi de vreme...le privesc şi descopăr câtă taină există în frunzele acelea...culorile lor sunt terapie pentru suflet...
Galben...îl asociez cu soarele, cu zâmbetul, cu pofta de viaţă...aerul proaspăt după ploaie îl asociez cu renaşterea fiinţei...fiindcă reîmprospătăm ceva în noi: cu fiecare ploaie, cu fiecare adiere de vânt şi frunză căzută, cu fiecare gând, cu fiecare pas, cu tot sufletul ce ne vine la îndemână...
Uneori, aş evada şi eu, în natură...când e prea încins, încă, asfaltul...aş zbura din cuibu-mi, m-aş asocia cu păsări, m-aş roti şi eu deasupra tuturor. Nu să simt măreţie, ci să renasc la înălţime, să mă regăsesc şi-apoi să revin, să regăsesc mai stabil pământul, să nu mai planeze în aer atâtea dorinţe...să nu-mi mai pară frânturi de timp, atâtea gânduri şi năzuinţe...
Fără să fim conştienţi şi fără a plana - undeva, deasupra - ne regăsim uneori, fiecare în zborul nostru spre necunoscut sau spre luminiţa care pare a ne conduce dincolo de transcendent...ce făpturi suntem şi noi, oamenii...credem că noi nu zburăm: fie cu gândul, fie cu sufletul...sunt atâtea feluri de a zbura, chiar dacă nu suntem păsări.  Suntem ca în concepţia lui Nichita Stănescu: "păsări nemaiîntâlnite, cu aripi crescute înlăuntru".

Limba română...

Nu sunt cuvinte care să exprime,
cât de frumoasă,
cât de complexă,
iubita şi draga noastră
Limba română...
rostită de veacuri,
intens trăită,
tu, din Latină,
eşti larg izvorâtă...


Pe o altă limbă
în veci nu te-aş da,
prin tine-am învăţat
să rostesc "ma-ma"...
Cu tine mă-mbrac,
trăiesc zi de zi,
taină te dau,
altor copii.


Limbă frumoasă,
limbă curată,
de neamul tău
nicicând lepădată...
eşti frumos murmur,

eşti zicătoare,
de-a lungul,
de-a latul
îndrumătoare!


Dăinui de veacuri,
eşti blând izvor,
în orice vreme
tu însăţi eşti dar,
în viaţa noastră
sălăşluieşti
ca îndreptar!

Cu fiecare toamnă pleacă o vară

Cu fiecare toamnă pleacă o vară...se simte cum deja aşternut îşi însuşeşte, la picioarele tale, fiecare frunză...rupând din mine, rupând din tine...lăsând dezgoliţi iarăşi, copacii, amintindu-ne de Adam şi Eva, la începuturi...cadenţa o simt cu fiecare ploaie care mă pătrunde...
În zile ca acestea, mă ascult mai mult pe mine, petrec mai mult timp cu mine însămi...iar ploaia, nu, nu înseamnă teamă...înseamnă că m-am regăsit!
Unii, ca tine, vor culege merele şi se vor bucura de aroma ce-o răspândesc în jur...alţii, vor alerga prin podgorii culegând rodul acesteia, anticipând parcă aroma vinului după ce vor fi gustat merele coapte, aburinde, scoase din cuptor - iarna...
Eu şi tu, nu vom mai închide geană pe geană, vom deveni mai activi...cu siguranţă nu ne vor mai întâpina curcubee, dar soarele de toamnă ne va zâmbi, în timp ce noi vom trona pe soclul trăirilor frumoase, autentice, neuitând că ceea ce suntem astăzi s-a format în timp, venind uneori de la sine, dar în mare parte clădindu-se nu cu efortul minţii, ci cu ceea ce simţim în suflete!
 Zilnic trecem de-a lungul şi de-a latul bulevardului...nişte trecători oarecare pentru cei din jur, dar în noi înşine, ştim că suntem unul altuia tot ce ne trebuieşte şi acest lucru face diferenţa. Nimic nu mai contează: că timpul trece prea repede, că ploile sunt prea reci sau prea dese, că frunzele devin tot mai dense pe covorul abia format, că suntem prea ocupaţi, că avem zilele, că n-avem întotdeauna nopţile...toate acestea sunt doar detalii, însă noi suntem aceia care putem face ca timpul care trece să fie unul de calitate, ca ploile care-şi fac tot mai des sălaş în oraşul cu umbrele colorate să fie resimţite ca o adiere, ca frunzele şi implicit, copacii să ne ofere sentimentul că toamna e frumoasă, unică şi de explorat...oricât de ocupaţi am fi, ne facem timp unul pentru altul...facem posibile zilele şi nopţile, fiindcă distanţa dintre ele o reprezintă scuzele, iar acestea pe noi nu ne definesc.
Iar atâta timp cât va bălti ploaia, timpul va număra în trecerea-i frunzele, ochii mei vor privi dincolo de fereastra unde se ascund comorile sufletului, iar inima va bate tic-tac în ritm cu bătăile inimii tale, contopindu-ne, contemplându-ne - ne vom regăsi în stare de nirvana...

Mamei mele

Cât te iubesc, tu nu o vei ştii
Fiindcă – stingher – timpul nu ţi-o arată,
Mă vei privi ca altădată?
Cu ochi de frunză nepătată?
Cu buze de cireşe aprinse?
Mă vei primi la tine-n braţe
Vreodată, cu mâinile la fel de-ntinse?

Câtă iubire-ncape într-un suflet
Se mistuie de dor şi piere,
Cuvintele pierind pe buze
De lacrimi stinse în tăcere?
Aş vrea să-mi ţii capul în poală,
Cu vocea joasă şi blajină,
Să-mi spui – că timpul – şi nu eu-s de vină...

Cine la tine o să mai ţină?
Altă făptură n-ai pe lume,
Te ştiu râzând la alte glume,
Dar ca la ale mele niciodată,
Îmi eşti pe viaţă devotată.
Şi nu-ţi lăsa glasul de miere,
Să vezi cum pentru altul piere,
Rosteşte-mi, chiar de nu-s acolo niciodată,
Cuvinte dulci, să nu se piardă.

Nu-ţi lăsa dragostea să piară,
Nu trebuie s-apui în prag de seară,
Nici să nu fii rivala lunii,
Ci detaşează-te de ea, uşor,
Eşti mult mai mult decât un astru,
Nu-nţelegi?
Tu care ai vegheat o viaţă,
Să crească o fiinţă ce-a plecat,
Tu care mai priveşti în zări,
La pruncul – care neştiind –te-a lepădat?
Îmi sunt pe buze – azi –cuvinte,
Ştiu că memoria nu-mi joacă feste,
Eşti personaj dintr-o poveste...
Poveste de odinioară,
Simt parte c-am făcut din ea.
Cum de am rătăcit într-atât drumul?
Cum de m-am regăsit străină?
De ce te ţin azi – pe buze –doar o clipă?
Şi de ce când numele-ţi rostesc
Mă simt risipă?

Am naufragiat de mult în mine,
Lăsându-te să nu mă înţelegi,
Eu ca o bucată din tine,
Ţi-am produs lacrimi ani întregi.
Nu plânge-acum, când stau deoparte,
n-aş vrea să redevin călău,
simt, sincer, că îţi e mai bine,
şi-ţi sunt datoare să m-abat din drumul tău.

Nu-mi căuta ochii ca pe trofee,
Nici existenţei mele rol de curcubeu nu da,
Am fost o laşă, orbită de plecare,
Neştiind ce am lăsat în zare.
Degeaba-ntorc azi anii existenţei mele
Ochii înlăcrimaţi suspendă gene grele,
Le simt uscate precum nişte surcele,
Gândesc, simt, mă prefac – în anii tinereţii mele.
Când poate aş mai fi putut schimba ceva,
Dar azi e un nu ştiu ce, un nu ştiu cum,
Pe care nu îl mai rostesc acum,
Şi chiar dacă fac paşi mari înapoi...
Abandonez la jumătate drumul,implicit, pe tine,
Fără a ştii în care fel de-a fi una cu alta e mai bine.

Copiii...

Cel mai adesea
ei sunt cei care
întind braţele spre noi,
scăpându-ne, pe noi adulţii,
de-al inimii propriu şuvoi...


Copiii sunt trimişii
anume, a schimba,
ceea ce nu mai credem
şi a ne lumina...


Întindeţi-le braţul,
în labirintul vieţii
voi, sprijin, să le fiţi...
ca ei, nu mai există
fiinţe-aşa cuminţi.


Încurajaţi copilul,
dar nu-l dezintegraţi,
ah, mult greşiţi, adulţii
de-ambiţii fiind mânaţi.


Copiii ne sunt mâna
cu care prindem o stea,
tot ei vor fi cununa
când ani vom număra!


Aşa, c-acest poem
luaţi-l ca îndemn
şi vă-ngrijiţi de-aceste
comori ale copilăriei,
fiindcă copilul este
simţul datoriei
şi-al dragostei purtate,
noi ignorăm acestea
şi greşim, din păcate.


Iar, dacă toţi în lume,
de mână am purta
un copilaş anume
ceva s-ar mai schimba...