Mi-e dor de noi, astăzi...

Mi-e dor de noi, astăzi,
când se-aştern pescăruşii
pe plaja, sufletelor noastre,
mi-e dor de mare
şi de zări albastre,
de râsetele noastre cristaline,
mi-e dor de scoicile culese-odată,
de felul cum ascultam
în cuprinsul lor - marea,
de tine, îmbrăţişată...


Mi-e dor de noi, astăzi,
doi călători
care nu aveau vreo ţintă anume,
mi-e dor de clipele-n care
ne trezeam la munte,
la mare,
era atât de bine,
doar clipa plănuia
pentru mine şi tine...


Mi-e dor de noi, astăzi,
mă poartă dorul,
pe mări albastre
îmi scufund, iar , piciorul,
simt că mă sufocă aerul fără tine,
plecat-ai şi marea nu mă mai ţine,
în larg nu mă vrea,
pe plaja-i mă arde,
doar noaptea, iubite, o stea
simt cum cade...
şi-atunci te simt, aievea,
că eşti lângă mine,
iar marea ne-ncântă,
cu valul ce vine...


Mi-e dor de noi, astăzi,
de cei ce am fost odată,
de cei care nu vom mai fi,
iar marea nu iartă...
nu-mi găsesc locul,
de la un capăt la altul
al plajei, mă plimb...
simt că tot ce fac, fără tine
e în contratimp.

Mi-e dor de noi, astăzi,
construind castele de nisip,
cândva,
de valuri intense
ce urmele de pe plajă
ni le lua...
câte stele-s la munte,
câte stele-s la mare,
spune-mi, le vezi şi tu?
fiindcă asta mă doare...

Ce nu-nţeleg unii oameni...

Ce nu-nţeleg unii oameni e că nu aparţii unor persoane şi nici unor locuri. Zilnic traversăm poduri, străbatem drumuri şi ne-ntrebăm: încotro? Ni se dau sfaturi, ni se expun variante de drum, ni se trasează traiectorii...dar de ce nu-nţeleg unii oameni că vreau să-mi desenez propria traiectorie? Nu vreau să urmez sfaturi, care mi se par gratuite şi un surplus de informaţie care mă deserveşte...nu vreau să mă las dusă în eroare de variante ale unor drumuri care de foarte multe ori nu duc nicăieri, dimpotrivă, de la un anumit punct se-nfundă...vreau să fiu proiectantul propriei fericiri sau nefericiri, în funcţie de alegerile pe care le fac...dacă e să greşesc, să-mi asum propriile greşeli, şi nu pe ale altora...vreau să parcurg la pas fiecare etapă din viaţa mea fără să mă simt constrânsă, fără să fiu eronat ghidată...
Ce nu-nţeleg unii oameni: lăsaţi-ne să greşim. Să ne construim propriile experienţe. Va durea? Ne va fi învăţătură de minte. Vom plânge? Lacrimile ne vor întări! Lăsaţi-ne să fim noi, să greşim sau să reuşim doar prin noi înşine!
Ce nu-nţeleg unii oameni: chiar dacă nu aparţin unor locuri sau unor persoane nu înseamnă că nu iubesc, că nu sunt cu inima acolo unde ar trebui să fiu, fiindcă doar eu ştiu că străbat zilnic cu gândurile cărările inimii şi acestea mă conduc într-acolo, negreşit...

Cât să aştept?

Sufletele ne-au fost
surprinse de puhoaie,
de-a macrameul
se juca-ntr-o zi
inima mea
cu inima ta...
Iar mărgele de sticlă
sunau în prelungirea
îmbrăţişării noastre,
la maluri,
mereu valul,
se aduna în sărutări
albastre...
Şi au ţesut o vreme
legănate de timp,
ursitoarele,
al nostru destin...
fără a destrăma
vreun ochi din ţesătură,
fără a ne întreba
ce taine,azi, ne stau
pe gură...
Şi-n depărtări
vapoare se zăreau,
erau minuscule,
noi, numai nişte puncte
puteam zări...
Şi ne ţesea timpul,
într-o-mbrăţişare,
uneori ne destrăma valul
în graba-i,
prea mare...
Noi, ne străduiam
să nu lăsăm malul,
să nu fie prea violent valul
ce ne-ar putea de la ţărm lua,
poate nu deodată,
ci pe rând,
sau prin absurd laolaltă...
Cât să aştept?
Zilnic, lucruri de-aceste
în lume se ţes,
Iar inimi, chiar dacă
nu-mpart acelaşi mal,
doar una prin alta
au înţeles...
şi e firesc,
chiar dacă te zăresc
şi eşti numai un punct
ce mi te-araţi în depărtare,
să te aştept,
oricât ar însemna
această aşteptare:
ani lumină,
fiindcă doar aşteptându-te,
eu gust din voluptate,
doar timpul,
numai timpul ne poate proba
cât simţim,
cât putem purta în noi,
doar timpul ne va spune
de câte ori tendinţa am avut
să dăm înapoi,
Cât să aştept?
până mă năpădesc -
puhoi?
Dra nu contează cât,
atâta timp cât precum unul
în inimă suntem şi-n gând!

Plouă, iar noi...

Plouă, iar noi
La răspântie de picuri,
Ale oamenilor gânduri,
Le citim printre rânduri...

Plouă aşa
Din vreme-n vreme,
Cadenţa,
ploaia nu-şi va uita,
Nu te teme...

Plouă, iar noi
Resimţim armonia
acelor picuri,
Nu ne dezlipim
de la fereastră
pentru nimicuri...

Plouă în noi,
resimţi iubirea?
Aceste ploi
ne redau nemurirea...

Plouă, iar noi
Din vreme-n vreme,
filozofăm în doi,
suntem doi,
nu te teme!

Doar astăzi nu...

Doar astăzi nu,
Nu îmi plimb sufletul,
Astăzi nu se vor mai scrie
Versuri pe-această hârtie.

Doar astăzi nu,
Nu îmi dau zâmbtul,
N-am să-mpart aceste taine,
Fiindcă sufletele-s haine...

Doar astăzi nu,
Nu mă las, de tine, certată,
Voi fi o rebelă,
ca niciodată!

Doar astăzi nu,
Nu răspund cu nu sau da,
Astăzi vreau să plec departe
Unde sufletul şi zâmbetul,
se curbează şi devin
Curcubeu vrăjit de soare...
Doar astăzi nu,
Nu răspund la vreo chemare!

Singurătate...

E şi singurătatea
o stare,
nu întotdeauna menită
să doară,
nu întotdeauna
făcută anume
ca fiinţa
să moară...


E şi singurătatea
uneori,
o destindere
cu sine,
un medicament anume
care te scoate din lume,
este anume gândită
să vezi viaţa ta cu sine
cum palpită...


E şi singurătatea
vidul acela,
de care ne lăsăm
adeseori,
înconjuraţi,
necesarul de aer,
de fapt,
de care ne lăsăm
ajutaţi...


E şi singurătatea
o stare,
nu o luaţi
ca pe-o povară...
E-un gând de seară,
e dincolo de toate -
o lumină,
care se-agită,
răspândeşte-n zare
sclipiri din ce suntem
şi nu suntem
când ne regăsim
în linişte,
fiecare...

Drumul către Calea Lactee...

Am plecat. Urmează-mă în drumul ce astăzi s-a deschis şi nu te mira că vei întâlni multe flori în cale. E timpul lor, e timpul să-şi spele vesele chipul cu ploi şi curcubee izvorând la tâmpla lor. Nouă, ni se deschide astăzi muntele: din toată inima, cu toate frumuseţile-i. El înseamnă inspiraţie. Mă ghidează spre mâine, mă spală de ce-a fost mai aspru ieri. Dar tu? Întinde-mi mâinile, să te pot încălzi în nopţi înstelate, dar cu fiori reci pe şira spinării...emoţii! Ce-s acelea emoţii în inima muntelui? Ochi licărind, inima zbătându-se, câteva zile, în braţe să te mai cuprindă...lumea? Da, va întreba de noi, va încerca să ne identifice cu muritorii, dar noi suntem acei transcendenţi îndrăgostiţi ce-am urmat Calea Lactee. Încă te-ndoieşti de locul unde suntem? Atinge-ţi cu mâna locul unde inima-ţi bate! Simţi şi tu: tic-tac, tic-tac? Doar când vei auzi suntele inimii şi vei observa stăruinţa mea de a-mi impregna lumina blândă a ochilor tăi în suflet, doar atunci vei ştii, că pas la pas, suflet lângă suflet, am parcurs împreună drumul către Calea Lactee...