Mă dezbrac de anul ce-a trecut,
mă îmbrac de Noul An ce e pe cale să înceapă,
Şi simt că tot ce am avut
Va stărui, va flutura - stindardul unui început
la noapte va valsa...
În rochie de catifea,
voi alunga, cum voi putea,
gânduri şi ursitoare rele,
sper binele, necazurile să îmi spele...
Mă-mbrac în bucurie,
în linişte şi simplitate,
Urându-vă în Noul An
nespusă sănătate!
Şi mă dezbrac de toate câte-au fost,
cu rost sau fără rost,
lăsând pe Noul An
să îşi găsească adăpost...
Cu dragoste de viaţă,
cu mare bucurie,
Eu vă doresc din suflet
Noroc şi veselie!
A mai trecut un an,
cu bune şi cu rele,
clipa de faţă-i tot ce am...
Nu e niciodată după cum plănuieşti, e după cum simţi, după cum se
ivesc momentul, clipa, trăirile...cine-şi planifică viaţa, e un om care
nu are ce face cu timpul, care trăieşte după tipare şi nu ştie să dea
frâu liber trăirilor - când îl caută, când îl găsesc, când îl înhaţă...
Mai
sunt şi aceia care fug de astfel de momente...mereu precauţi,
preocupaţi de imagine, prea comozi ca să lase ineditului loc în viaţa
lor...şi mă-ntreb: de ce? pentru ce? De ce nu? De ce să nu ne lăsăm
furaţi de clipe? De ce să ne refuzăm momente din viaţă, doar pentru a ne
amăgi noi înşine?
Pe noi ne-au depăşit aceste "de ce-uri",
iubite! Noi am depăşit transcendentul, ne asumăm tot ce trăim, simţim
şi suntem...căci eu sunt prin tine şi tu eşti prin mine...nu cunoaştem
alte conexiuni, alte forme, alte nuanţe...doar ce e firesc...şi lăsăm
firescului loc de respiro, noi, preocupaţi de ceea ce simţim, descoperim
unul prin celălalt...
Nu mai e nicio ezitare în gesturi,
iar vorbele, când sunt prea multe, ne sunt de prisos...căci ceea ce
suntem e ceea ce ne recomandă: în ochii noştri, în ochii lumii, pe
piscul înalt al munţilor, ducând cu sine trăirile noastre,
iubite...trăiri ce au depăşit nemărginirea, făcându-ne tot mai
conştienţi de acel eu-tu pe care astăzi nu-l mai refuzăm, negăm, cu
desăvârşire...
Nu e niciodată după cum plănuieşti: totul e
simţire, trăire...într-o lume care merge într-un ritm mult prea
accelerat, noi am găsit o modalitate de a trăi totul plenar...şi-s
fericită că aceste trăiri sunt despre noi, cu tine, în fiecare ceas, în
fiecare clipă...fiindcă niciun plan nu se apropie de realitate şi de
aceea am lăsat momentul să ne-aleagă...şi uite ce bine ne-a
ales...suntem două fiinţe, la o distanţă de-o răsuflare...sunt aici,
mână în mână cu destinul, cu tine, cu tot ce-am visat că va fi frumos -
vreodată...
Fiecare zi e o lecţie din care trebuie să-nvăţăm. Nu-mi plac
învăţămintele din propriile experienţe, dar sunt cele care au cele mai
adânci învăţăminte, cele mai bune rezultate. Am învăţat că nu mai
trebuie să mă pripesc, să am răbdare, să văd dincolo de această răbdare
pe care uneori nu o am...
Iartă-mă că în graba-mi stric
adesea sufletele noastre, arunc cu mocirlă în tot ce-i frumos...am
învăţat că paşii grăbiţi nu-s de folos, că trebuie să fiu mai cumpătată,
am învăţat că în fiecare zi am ceva de-nvăţat, dar mai ales am învăţat
că atunci când porneşti în dragoste trebuie să mergi până la capăt...
Ne iubim în ciuda timpului care trece, chiar dacă uneori
concepţiile noastre despre viaţă se ciocnesc...un ecou perfect realizăm
în înlănţuirea sufletelor noastre. Tu eşti magia acestor Sărbători, tu
eşti bucuria tuturor zilelor...tu eşti în inimă, în gând, când mă aflu
în compania celorlalţi, când mă angrenez într-un proiect...eşti în
toate, parte din mine - recunoscută, confirmată - şi tot ce fac, fac cu
dragoste, cu dăruire, în numele nostru, al amândurora...
Ne
iubim şi simt că mă clădeşti cu fiecare clipă. Prin tine devin omul ce
vreau să fiu: bun, curat, sensibil...tu mi-ai deschis căile inimii
şi-ale cunoaşterii... eu nu pot decât, în devenirea mea, să-ţi fiu
recunoscătoare şi să-ţi vin în întâmpinare cu tot mai multă dragoste...
Iubitule,
astăzi nu mai pun preţ pe ceea ce spun ei...îmi e de-ajuns ce cunosc,
ce suntem, ce sunt când eşti lângă mine...fiindcă alături de tine sunt
eu cu adevărat şi nu mai tind să mă las atinsă de vorbele lor de ocară.
Căci ştii prea bine şi tu, că răutatea există şi ne atinge, doar dacă
noi înşine îi dăm însemnătate...Tu m-ai învăţat că unele vorbe şi fapte
nu trebuie să mă atingă, că tot ce contează se află în noi înşine şi
acesta e un lucru extraordinar...
Ne iubim şi dincolo de
privirile impersonale ale unora, povestea noastră e cât se poate de
reală, de minunată...noi nu ne trăim basmul, noi ne trăim vieţile, acum
ne cunoaştem, devenim unul prin celălalt, căci mereu descoperim cât de
minunaţi putem fi - ca fiinţe...
Aproape sau departe,
timpul şi distanţa nu pot decât construi un pod al încrederii, al
dragostei de la mine până la tine...nicicând nu vor lărgi sau separa
inimile noastre...iar dorul, am să-ţi spun eu ce-i dorul: e nostalgie
curată, când nu eşti în preajmă şi sufletu-mi te caută...dorul e atunci
când te caut, mă cauţi şi ne regăsim...ne iubim, e tot ce contează şi
astfel vreau în Noul An ca să păşim...
Îţi mulţumesc pentru
câte am învăţat şi câte voi învăţa de-acum încolo...că-mi construieşti
paşii acolo unde eu cred că se termină...unde nu-i pot construi eu, vii
tu în completarea mea şi încleştaţi în a dragostei îmbrăţişare, beţi de
frenezia clipei ne dăruim unul celuilalt ca-ntr-un tango de demult,
ce-ar răsuna la nesfârşit: ne iubim, ne iubim, ne iubim...
L-am supărat pe omul
de care sunt îndrăgostită,
pe cel la a cărui prezenţă
inima-mi palpită...
Şi-acum, m-am învelit
straşnic, în mine,
aştept iertarea
ce întârzie,
nu vine...
Am supărat un om
ce pentru sufletu-mi
e-o încântare...
să-l iubesc şi mai mult,
de astăzi, eu mă simt datoare...
Şi-n dragostile-mi complicate,
am doar sentimente curate,
însă în mine-s şi copilării
ce-ajung uneori a răni...
Poate mă iartă, mă sărută
şi poate că-s toată a lui
nu uită...
Aici toată lumea se bucură. Oriunde priveşti în jur, auzi
clinchete de clopoţei, răsunetul unei săli ce răspândeşte ecoul unui
surâs prea strident. E forfotă şi simt că mă pierd în această forfotă.
Este lumină, magie, speranţă împletită cu bucurie...
De
aici, din sufletu-mi, lucrurile se văd altfel...e teamă, e disperare,
senzaţia că nu voi trece dincolo de mal...mi-e urletul ca tunetul, dar
îl simt pe interior...mi-e teamă să mă exteriorizez. N-aş vrea să
cutremur liniştea din jur, atmosfera ce prinde contur şi răspândeşte
culoare...
În jur totul semnifică, întreaga suflare
freamătă: de dor, de aşteptare, datorită unor iluzii...în mine mocneşte
durerea...durerea de noi, durerea de mine, durerea că incertitudini şi
trecătoare sunt toate...
De-ar cerne măcar norii...cât aş
pleca ori m-aş transforma din fiinţă în nefiinţă...zilnic mă-ntreb, dar
nu găsesc răspunsuri. Oricât aş încerca astăzi, nu găsesc cuvinte, să le
potrivesc, să exprime ce simt, cu adevărat, în mine însămi...
Şi
scriem, mereu scriem...contopindu-ne cu o coală, mistuindu-ne-n prag de
seară puţinul avut - cerneala...şi cui scriem? În ce ecou am dori să ne
sugrume vidul? Spre ce ziduri ne îndreptăm ochii? şi unde ne scrijelim
patimile toate? Încotro ne-ndreptăm paşii? Cine ne cheamă? Cine ne
strigă? Cui îi auzim, astăzi, ecoul?
Dar tu? Eşti aici?
Eşti acolo? Câte rânduri se vor risipi pe filele albe luând cu sine
cerneala? Câte rânduri, câte gânduri se vor şterge odată cu risipirea
zorilor?
Cum scriem, cui scriem şi de ce scriem?
Fiecare rostul îşi are... să fie dorul? cu sine-o-mpăcare...sau simpla
dorinţă de neuitare?!
Uitasem,
ce-n urmă lăsasem...
Dar, ca printr-o magie,
Mi-ai deschis tu, ochii, azi - mie...
Uitasem,
cum e să tremur
când aud vocea ta...
un tremur de plăcere,
o emoţie grea...
Uitasem,
că cel mai frumos
zâmbet ce de pe chip mi se citea,
era cel schiţat
la simpla vedere a ta...
Şi-n adânca mea uitare,
uite că se-ntâmplă multe,
clipe trec pe nesimţite
şi descopăr cu ardoare
fiinţe ce mi-erau iubite...
Spune tu, că nu-i magie?
Într-o seară ca aceasta...
Şi în jur e feerie,
toate ne aduc aproape:
gânduri tandre, cuibărite,
dar şi clipele - iubite!
Ah, uitasem...
visele-n grabă lăsasem,
să se piardă,
să ne piardă,
ştiu, nu poţi iubi o altă...
Uitasem cu desăvârşire
ce lumină, ce iubire,
Uite, paşii cum ne poartă,
de ajungem laolaltă....
Spune tu: nu e minune?
În surdină - o rugăciune,
ne aşteaptă, masa caldă,
ca acum şi altădată...
Şi pe buze de fecioare
vestind maica Născătoare...
Ah, ce fericiri, iubite!
mă cuprind, pe nesimţite...
şi-aştept fulgii de zăpadă
să cadă ca altădată...
Eu uitasem,
nu visasem,
că în graba, dar în Slava,
Cineva, acolo Sus,
În aste zile-Şi face treaba!
Trezită dintr-o uitare,
adâncită pân' la Soare,
tresar şi-acum, ca altădată,
când văd colindători la poartă
şi ştii şi tu cine te-aşteaptă...
