Sărută-mi...

Sărută-mi buzele, ce ard neîntrerupte
sărută-mi lacrima -
să nu te mai inunde
şi mai sărută-mi
florile care pe creştet îmi tronează,
nu ştii cum sărutarea-ţi -
ziua-mi luminează.


Sărută-mi visele să se îndeplinească,
sărută-mă şi nu te-opri
când vezi că drumul -
pe jumătate e parcurs...
sărută-mă, ca un intrus
şi vino...
sărută-mă, nu mă lăsa...
chiar de ar fi-n acea clipită
să ne stea viaţa...


Sărută-mi tălpile
ce ard de căutare,
sărută-mi fruntea încreţită
de cât te-am citit,
sărută-mă, la infinit.

Sărută-mă,
şopteşte-mi că-s doar una,
sărută-mă şi-n trecere, de vrei...
tot focul ce îmi stă aprins pe buze -
tu, să-mi iei...


Sărută-mă ca niciodată,
Precum la prima întâlnire
sau o altă...
Îmbată-mă de-al tău nectar
ce-i spune sărutare,
sărută-mă, chiar dac-ar fi
să îţi rămân pe veci datoare.


Sărută-mă din dragoste mereu,
nicicând să nu îţi simt pe buze
vreun adio...
şi lasă-mă să mă conving, că vrem
să fim veşnic acel duo
ce-n ochii altora părem...


Şi fură-mi sărutări o mie,
să nu te temi
că vei primi mustrare...
din contră, te voi pedepsi
cu încă şi o încă sărutare...


Sărută-mi pleoapele ce-s nedormite,
sărută-mi mâinile ce ţin peniţa,
sărută-mă, e tot ce-ţi cer
 şi fă-o cu toată fiinţa...

Răstălmăcire...

E-n mine
şi-n tine
atâta iubire...
Încât, nu dau sens
iubirii -
ci răstălmăcire...




Te chem, te alung,
prelungesc iar chemarea,
eşti ce năzuiesc -
zeu, cer şi întinsă în toate -
marea!


Răstălmăcire să-mi fie
gândul ce tainic mă poartă,
zâmbetul ce mă luminează,
când te privesc - toată?


Nu-mi lua izolarea
ca nedreptate
şi nici tăcerea -
decât ca o luptă
ce-n suflet se zbate...
răstălmăcesc cuvintele-mi
şi mă sugrumă...
oare când va fi clipa
să mă ţii tu - de mână?

"Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea..."

"Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea..." - Ionel Teodoreanu afirma aceasta în "Lorelei".
În toate există deopotrivă, bucurie şi durere, încât am ajuns să cred că sunt una în completarea celeilalte. Bucuria şi durerea sunt soarele şi luna acestei lumi... rar se-ntâlnesc, dar se succedă una pe cealaltă...
Ca fiinţe umane suntem supuşi destinului implacabil, acela de a trăi pe culmile fericirii şi de a cunoaşte şi distanţa dintre cer şi pământ, distanţă care vădit lărgeşte craterul nefericirii noastre deoarece suntem neputincioşi să ne-mplinim cum adesea ne dorim...
Dar suntem totuşi lăsaţi să ne ghidăm singuri, să ne clădim propria fericire... şi indiferent dacă reuşim sau eşuăm - contează că am încercat... dintre toate eforturile, cel mai mult contează faptul că am încercat...
Suntem supuşi timpului, coordonată necruţătoare ce ne guvernează... din păcate, împotriva timpului nu putem face nimic... putem încerca doar să furăm tot ce-i mai frumos din clipele ce ne sunt date să trăim, să ne acceptăm bunul mers al existenţei, să trecem prin timp cu dragoste de viaţă sau să lăsăm timpul să treacă prin noi fără a lăsa cicatrici...
Fie că vom număra lunile, orele, minutele, secundele - trebuie să oferim acest tribut timpului - riscul, asumarea, depărtarea - şi nu voi sta să număr în aceste luni, nu mă voi limita între aceste coordonate, ci voi trăi precum o învingătoare, dăruindu-mă braţelor tale iar şi iar...
La finele acestor luni vom trage linie şi vom vedea ce ne aşteaptă dincolo de finish... eu sper că acelaşi soare, acelaşi curcubeu, aceleaşi flori şi zâmbete smulse, aceleaşi îmbrăţişări şi sărutări ce ne-au dat viaţă şi vor dăinui... sper ca secundele departe să nu ne poată despărţi.

Iubitului meu...

Sunt doar un popas
în calea ta
Ştiu, va veni timpul
când vei pleca.

Doar un popas,
o răscruce adâncă
şi vreau să cred
că ne iubim încă...


Doar un popas
ce-aduce un optimist mâine,
Dar ce ne facem?
m-ataşez, tot mai mult
de tine...



Nu-mi dai răspunsuri,
nici nu îţi cer,
Trăim împreună
într-un mare mister.


Trăim pentru azi,
ne-ndreptăm către mâine,
Mereu cu-ntrebarea:
Ce va fi cu mine?

Renunţare...

În astă seară
totul este renunţare,
renunţ la mine, renunţ la tine,
renunţ la senzaţia de bine...


Renunţ la ce am fost, ce sunt,
ce-n viitor voi deveni,
renunţ la faptul de a mai iubi...


Renunţ la lacrimi
şi nu-ntorc capul înapoi,
nu vreau să văd pe buze
gesturi care-ar încerca,
din nou, cu dăruire -
ţie, să mă dea.


Nu vreau s-aud, nu vreau să-ncerc,
o clipă - să mă detaşez de toate,
să uit de noi, să uit ce am visat,
prin renunţare,
îmi iau clipele ce m-au trădat...


Prin renunţare
îmi iau dragostea înapoi,
las ploile să şiroiască în neştire,
chiar dacă-n suflet încă e iubire...


spune-mi, la ce mi-ar folosi?
o dragoste pe care nu ştiu
de unde s-o apuc?
o dragoste înălţătoare
pe care doar eu o-ntreţin
şi în cuprinsul căreia străină,
ades mă regăsesc...
stărui în renunţare,
chiar dacă te iubesc.


Renunţ la noi, renunţ la clipă,
renunţ şi îmi asum chiar rolul
laş ce-l afişează renunţarea...
renunţ şi nu vreau să renunţ,
nu eşti să-mi spulberi măcar îndoiala.
Mă-ntreb, ce să-ntreţin?
când nu dai glas nici mângâierii...
în spatele acestei renunţări
lacrimi stau martore tăcerii.


Renunţ să mai îmbrac de mâine
zâmbete amăgitoare,
renunţ calmă la iubirea-mi,
dar să ştii că-n suflet doare...
e adânc sfâşietoare -
ideea de renunţare...

Să fii egoist uneori, te fereşte de dezamăgiri...

Este o sintagmă pe care am auzit-o astăzi şi care îmi stăruie în minte. Am reflectat şi tind să îi dau crezare, în contextul lumii actuale, a vremurilor pe care le trăim, a nonvalorilor şi mai puţin a valorilor. N-am exersat egoismul, iar cei care mă cunosc, ştiu că nici n-aş putea...dar astăzi m-am întrebat: de ce nu? de azi? de mâine? Puţin egoism? extinderea lui?
Într-o lume atât de perfidă, fiindcă mi se deschid ochii treptat, nu poţi răspunde decât cu indiferenţă...aceasta va fi atitudinea mea faţă de cei egoişti, care văd doar avantaje şi în sistemul cărora de valori nu primează şi sufletul - cel pe care ar trebui să-l întreţinem, să-l umplem de frumos, să-l împărtăşim celor dragi nouă...
Uneori, chiar şi cei dragi nouă, cei pe care îi simţim apropiaţi nouă - ne înşeală, ne sfidează, ne părăsesc - iar în urma unor astfel de persoane rămân întrebări, adesea fără răspunsuri, vină asumată, tăcere, nedrept la replică, clipe de căutare, regăsire şi extaz pe culmile ce ar trebui să genereze dragostea, încrederea faţă de oameni, faţă de OM...
E mare păcat că s-au pierdut acestea...că suntem mai mult sceptici, decât încrezători...oh, cât de alunecoasă e panta spre neîncredere şi cum răneşte sufletul, sistemul propriu de credinţe...nici nu vreau să mă gândesc. Ar trebui să pornim de la încredere, să trăim prin ea, să o promovăm, să o dăm exemplu generaţiilor viitoare...
Până şi copiii noştri ne privesc neîncrezători pentru că lumea e făcută din refulări şi fericiţi sunt aceia care reuşesc să se detaşeze privind stelele, numărându-le, punându-şi dorinţe în contul lor... bucurându-se totodată şi de razele soarelui, de cireşi înfloriţi...
Binecuvântaţi sunt toţi aceia care se bucură de ploaie, de zăpezi...fericiţi toţi aceia, care deşi osteniţi, se bucură cu tot sufletul de existenţă, de cei dragi, de o idee, de un cântec, o-mbrăţişare... să fii egoist uneori, te fereşte de dezamăgiri...dar rămâi acelaşi TU precum o maximă spunea: "Deschide-ţi braţele în faţa schimbării, dar nu renunţa la valorile tale!" - 15 martie 2013

Scrisoare deschisă către lume...

"Când puterea de iubire va depăşi iubirea de putere, în lume va fi pace." - Jimi Hendrix


La ora actuală e greu să mai ai vreo motivaţie, crede-mă..lupt de multe ori cu mine... dar am un crez, pe care îl alimentez de când eram copil şi nu vreau să mă îndepărtez de el. Duc o luptă asiduă într-un sistem care nu ştiu spre ce se îndreaptă...
Observ, cum se încearcă cu disperare, acoperirea unor carenţe, în loc să se cimenteze temelia pentru ca pe viitor "construcţia" noastră să se clădească trainică, valoroasă, de al cărei bun demers să ne bucurăm. Fiecare copil căruia încercăm să-i clădim un destin e o "fortăreaţă" şi pentru această viaţă, oferită de Dumnezeu cu un scop - fiindcă fiecare are un scop născându-se, crescând, împlinindu-se - trebuie construită o bază bună, o bază care să nu se clatine la prima îndoială, la prima întrebare fără răspuns, la primele cuvinte ce se-mpletesc de descurajare.
Poate noi adulţii, ne jucăm cu vieţile noastre, sentimentele ce ne încearcă, anii ce trec în neştire şi nu mai revin...dar cu destinul copiilor nu te poţi juca...nu îi poţi pierde când încă îi poţi ţine de mână. Pentru că va veni o zi când se vor desprinde singuri, vor păşi către provocări cărora tu poate nu le vei mai face faţă, vor învăţa din propriile experienţe - dar toate astea cu dragostea de care au fost înconjuraţi, cu învăţăturile ce le-au fost date, cu tot ce au pornit la drum.
Va veni o zi când se vor desprinde de mâna ta, dar niciodată de inima ta! Poate viaţa îi va călăuzi pe alte făgaşuri, dar nu vor uita niciodată să-şi aducă aminte de cei ce au fost: mama, tata, fraţi şi surori, colegi, dascăli, prieteni - toţi aceştia însumaţi într-un bagaj de amintiri şi experienţe; toată copilăria, adolescenţa şi formarea lor ca adult; toată candoarea, bucuria, avântul spre necunoscut; toate păstrate, menite să se imprime în timp şi să dăinuiască o veşnicie.
De aceea, e frumos să dai, din tot ce ai pentru ca mai apoi să te bucuri. Ca mamă, trăieşti încă o dată prin ei. Câte vieţi binecuvântate, câte destine ţi-asumi. Ca dascăl - dai pentru că eşti menit să dai, eşti condiţionat de o dragoste ce abundă din suflet...clădeşti destine, eşti deschizător de drumuri... şi-n toate acestea se vor clădi generaţii pe care nu le vei putea da uitării, deoarece pentru fiecare ai fost mamă...mamă - chiar dacă copilul tău e încă nenăscut, mamă - pentru că ei au fost raţiunea ta de a fi, cei lângă care te-ai bucurat sau întristat zilnic, pe care i-ai învăţat sau te-au învăţat... şi nu-i lucru puţin acesta, pentru că la rândul lor, ne dau lecţii pe care nu le vom uita ...şi poate nici nu vom dori să le dăm uitării...
Să nu-i lăsăm însă prea devreme de mână, să nu-i lăsăm să se piardă în vâltorile vieţii...să-i ocrotim şi să-i iubim cât putem, fără vreo răsplată, ştiind că într-o zi răsplata va veni neaşteptată, prin EI - oameni integri, oneşti, iubitori, sănătoşi, buni şi fericiţi.
Întrebarea mea e: încotro merge învăţământul? Ce le oferim noi acestor oameni pentru a-i vedea împliniţi, integri, oneşti, iubitori, buni şi fericiţi? Unii iubirea, perseverenţa în demersul pe care-l susţinem şi în care încercăm activ să îi implicăm...dar e un sistem care nu ştie încotro se îndreaptă şi tocmai vulnerabilitatea lui generează-ntrebări...