Nu pot să te sun...
mi-e teamă că m-ar podi plânsul,
mi-e teamă că m-ar pufni râsul,
de situaţia ridicolă în care ne-aflăm...
Nu pot să te chem...
dar pereţii inimii mele
sunt lipiţi de cei ai inimii tale...
doar ziduri azi ne-mpresoară
şi oricât de impersonali
am vrea să părem, eu şi tu...
ne aduc laolaltă gândul, clipa,
tremurândele buze
arse de lacrimi şi dor...
Nu pot să mă las de tine...
chiar dacă nu te sun...
chiar dacă nu te văd...
chiar dacă distanţa ne desparte...
te simt, eşti aici şi ştiu -
distanţa e doar o constantă,
distanţa e să îţi dai seama ce mult te iubesc...
Nu pot...şi totuşi...
mă ard degetele uneori...
să-ţi scriu din tastatură...
să-mi actualizez trăirile...
să-ţi dau un semn, că sunt aici,
consumându-mi condeiul, sufletul şi cuvintele
pentru dragostea noastră...
Am plecat la drum
doar cu un geamantan de vise,
nu ţi-am mai lăsat, ca până acum - cheile ţie...
ca să mi le ţii închise...
Şi am păşit încrezătoare
spre lumi noi, de lumini strălucitoare
lăsând în urma mea tot scepticismul, pe care
mi l-ai indus cu un scop oarecare...
Am plecat astăzi pentru totdeauna
cu rochia de-alaltăieri croită...
să ştii că sunt nespus de fericită
că altă bucurie mi s-a întâmplat
şi că robită, nu mă las, nicicând
de vreun bărbat.
Azi plec pe drumul cu lumină,
păşind pe tocuri
mai frumoasă şi senină,
luând cu mine doar propriul bagaj
lăsându-ţi amintirile, pline de praf,
în sertăraş...
Azi plec din viaţa ta,
rămâi cu bine...
şi dacă vreodată
mă vei mai căuta...
să ştii că nu poţi construi nicicând
din ce a devenit ruine
ceva care la loc să se poată edifica!
Azi plec şi loc nu e decât pentru ADIO,
plec hotărâtă de a te lăsa...
şi nu voi mai privi în a mea urmă
ci numai înainte eu am să păşesc...
privirea îmi va fi semeaţă,
obrajii îmi vor fi de foc...
dar nu mai este mijloc de-mpăcare,
să ştii că împăcată sunt cu acest gând:
că toate se vor linişti plecând...
Azi plec, oricât de rugătoare
sunt ale tale priviri...
bucură-te de prezenţa-mi
doar în amintiri...
momente sunt şi-acestea,
când se scutură iubiri...
M-am hotărât
şi azi nu-mi stă nimic în cale,
din dragostea ce-a fost
în viaţa-ţi voi fi -
o plecare.
Singură, paşii îmi voi îndruma,
spre-acele patru zări
unde să nu mă poţi căuta...
şi am să stau în unghiurile-n care
nu am s-aud ecoul
strigând a disperare.
În ziua-n care m-ai văzut plecând
în suflet toate ţi s-au prăbuşit:
credinţe, vise şi iubire,
nu-s responsabilă
de a ta rătăcire.
Un om când ţi-e în preajmă
trebuie căutat,
nu căuta s-apreciezi omul
când a plecat...
şi azi pustii vor fi căile care duc la mine,
când am plecat, de dragoste
şi de trăiri m-am scuturat.
Din ziua-n care m-ai văzut plecând
Îmi spun unii, că ochii-ţi neîncetat mă plâng...
dar nu mai sunt cea care-nţelegea,
în stâncă rece şi impersonală-ai transformat
credinţa mea.
În ziua-n care m-ai văzut plecând,
nu ai ştiut că-mi grăbesc paşii
ca să nu mă frâng...
şi printre petale rămase-n cale,
nu vei ştii niciodată - lacrimi -
câte au rămas amare...
Şi cred că toate ţi le-am spus,
nu doar plecând...
când nu va mai fi rost de dragoste
n-am să mă-ntorc nicicând,
împacă-te, cu acest gând...!
Pentru copilul meu voi fi
mama carte...
cea care-l va înţelege,
îl va înveli de toate grijile lumii,
cea care-i va purta paşii, pretutindeni,
în taină...
Pentru copilul meu
îmi voi deschide filele...
voi fi o carte,
voi fi o mamă,
voi fi întrebarea de pe buzele lui, încă crude
şi voi fi răspunsul
pe care-l aşteaptă
cu-o nerăbdare fierbinte, să i-l aştern
pe creştet!
Pentru copilul meu
voi fi o bibliotecă universală...
îl voi lua de mână
şi-l voi purta prin toate încăperile...
oricât de târziu, în prag de seară,
voi răspunde chemării lui:
"Mamă, fii carte! Poartă-mă prin lume!"
Pentru că orice mamă îşi poartă fiul:
în pântece, pe buze,
mai târziu de mână...
îl poartă-n priviri şi în suflet
când e departe...
iar el, oricât de îndepărtat ar fi ţărmul
ce se-aşterne între noi astăzi,
va fi mereu puntea ce va reuni
mama cu tatăl...
dincolo de ştiinţa-i sau neştiinţa-i
va reuni ce s-a pierdut din vedere cândva:
pe mine şi pe tine,
dezbinaţi din întâmplare, dar straşnic uniţi
prin copilul dăruit de mama carte...
P.S. Dacă ai carte, îţi vei face într-o zi şi de iubire parte...
Sunt nopţi în care nu pot să pun capul pe pernă. Simt acut
prezenţa ta...nu pot să-ţi părăsesc rândurile...simt că dacă fac acest
lucru literele se vor împreuna şi când va fi să te reiau nu-ţi voi mai
descifra spusele... de aceea, stărui cât mai mult în preajma
ta...nelăsând geană pe geană să se biruie...şi cât de captivată sunt de
tine adeseori...nu mă pot desprinde de îmbrăţişarea ta...felul cum îţi
alegi cuvintele, faptul că eşti calea ce nu se-nchide niciodată...
Cine
nu ar stărui în preajma-ţi? Cine nu ţi-ar face altar? Cine altcineva,
în locul meu, nu ţi-ar aduce toate florile drept ofrandă? Ah, dar am
uitat...ţie ţi-e îndeajuns mângâierea degetelor mele...felul cum te
răsfoiesc: cu dragoste, cu sete, cu dorinţă şi frică în acelaşi timp -
să nu te sfârşeşti mâine...
Goana continuă cu fiecare
pagină...şi cu fiecare filă întoarsă îmi creşte curiozitatea, foamea de
tine...eşti palpabilă, dar eşti şi idee...te caut uneori şi nu te
găsesc...ştii cât de triste sunt zilele când nu găsesc ediţia preferată?
Sufăr în lipsa ta câineşte...şi spune-mi: nu-i frumos sentimentul?
Mi-am pus în genunchi sufletul - pentru tine...e puţin? e prea mult?
Mulţi vor sta şi o vor socoti-o...eu însă nu am timp de contabilizat
când prezenţa ta îmi dă o stare de nedescris...
Mă faci să
mă simt mai frumoasă în zilele când tind să am îndoieli...tu-mi umpli
sufletul de frumos, de cunoaştere...astăzi nu m-aş mai imagina fără
tine...şi nu vreau să te abandonez între rafturi...le spun şi altora să
nu te abandoneze...fiindcă ţi-e frig şi ţie, te doare...fiindcă te simţi
pustie între acele rafturi impersonale unde doar praful se mai aşterne
din când în când îmbolnăvind bibliotecari fideli...
Te-ai
gândit vreodată că sunt persoane ce te iubesc si pe care le-ar durea să
uiţi odată clipele petrecute împreună? Tu, carte, să nu mă uiţi...mai
cheamă-mă uneori...să-ţi mângâi filele, să-ţi culeg din cuprinsul
paginilor învăţăturile...să nu te simţi singură, să nu amorţeşti de
dorul zilelor când ne petreceam mai tot timpul împreună...mai
îndrăgosteşte-mă iar de tine...la nesfârşit, îndrăgosteşte-mă...şi
spune-mi: nu ţi-e teamă de cine te citeşte deseară? Nu ai vrea să fiu eu
aceea? Dar mai mult: nu ţi-e teamă să adormi între rafturile reci şi
pustii de atâta vreme? Dacă eu te-aş abandona nu te-ai simţi trădată?
Ah, în treacăt am pus această întrebare, adorato! Însă tare mult mi-ar
plăcea să ştiu,CARTE, cine te citeşte deseară?
Şi n-am fost decât
o altă minciună
spusă de buzele tale,
Şi n-am fost decât
un alt secret
dintre multele
ascunzişuri
ce sunt ale tale!
Şi n-am fost decât
o victimă,
pe când tu, călău,
mi-ai încrestat în suflet
mii de speranţe.
Şi n-am fost decât
un biet om iubind,
spre dragoste cu tot ce-i mai bun
alergând.
Şi n-am fost decât
o biată piedică-n calea ta,
te-ai desprins de o vreme,
plecând la ea...
Şi n-am fost decât
amăgită - de tine şi timp -
Şi n-am fost decât
o suflare de vânt.
Şi nu-mi doresc decât
să fi fost fulg de nea
să mă fi topit înainte
de-a fi a ta.
Şi n-am fost decât închipuire
şi vis,
Ah, ce durere
Când ochii am deschis.
Şi n-am fost purtată
decât prin himere,
trăit-am iluzii,
în lumi paralele.
De-aş fi fost cu tine,
pentru tine, cu tine mereu,
Dar n-am fost
şi crede-mă
e-atât de greu.
Nadina Maria Szakacs
Îmbracă-mi sufletul în toate
cuvintele de dragoste
pe care tu le ştii,
şopteşte-mi că nu-s
singura ce poate
în şanse noi nădăjdui.
Îmbracă-mi sufletul de tine
şi nu mă lăsa nicio secundă
pe drum să rătăcesc,
îmbrăcă-ne pe amândoi
de prea mult bine
şi-mbracă-mă de sfântul "te iubesc".
Îmbracă-mă în alb
şi poartă-mă în visul
ce nu se pierde, ce nu-i efemer,
îmbracă-mă cu dragostea de toate
şi-arată-mi că încă se poate
iubi, trăi,
lumini de fericire că se pot crea.
Îmbracă-mă de toate câte-s sfinte
şi lasă-le liant să fie între noi,
îmbracă-mă de fericirea ce-o trăim iubite
şi toate să ne fie legăminte.
Nadina Maria Szakacs
