We could fly so high let our spirits never die...

Iubirea e atunci când...

2012-02-06T19:41:00.004+02:00

...tu nu poţi ajunge la serviciu şi el îşi ia concediu o zi să poată sta cu tine...
...încă te strânge în braţe ferm şi ezită să îţi dea drumul...
... nu-i bine fără el, dar nici cu el nu-i bine...
...te sună, nu răspunzi... îţi trimite mesaj... răspunzi, îţi închide... după câteva secunde te resună...

Iubirea e atunci când găsiţi motive să vă căutaţi reciproc, deşi negaţi asta... iubirea e când ţi se taie respiraţia în preajma acelei persoane... iubirea e când aştepţi, rişti să aştepţi şi nu îţi hiperbolizezi aşteptările...

Femeia din mine recunoaşte bărbatul din tine...

2012-02-02T22:07:00.003+02:00

Am ajuns să mă cunosc pe mine, cu fiecare experienţă trăită, cu fiecare situaţie întâlnită. Păşesc pe alei cu pas ferm lăsând în urmă miresme de roze şi închipuiri ce ţi le faci tu, neştiind dacă astăzi sunt sau nu - împlinită...

Te-am lăsat să îmi ştii gândul doar când îţi eram în preajmă... acum îţi rămân intuirile, frământarea, visul, dorinţa... îţi permiteam să mă strângi ferm în braţe, să îmi desenezi cercuri de fericire pe chip... câte amprente nu şi-au lăsat buzele tale pe fruntea mea? Pe buzele mele însetate de sărutare?

Am ştiut că te vei reîntoarce... nu eşti singurul, de altfel, care procedează aşa... însă niciodată nu te poţi întoarce cu siguranţa că cel de lângă tine te va primi aşa cum te-a şi lăsat să pleci...şi totuşi îţi împărtăşesc încrezătoare, din nou, gândurile,visele mele... cu drag, de dragul tău, din nemăsurata mea dragoste mereu te voi primi şi vei avea un loc al tău în sălaşul inimii mele...

Această certitudine o poţi avea deoarece timpul nu trece implacabil, el îşi conturează identităţi, altora le conturează caractere, defineşte posibilităţi, dă noi şanse, vindecă răni, aprinde focul odată stins...

Şi niciodată nu voi uita ce-ai însemnat şi însemni pentru mine... cum în trecerea ta ai reflectat în mine bucuria de a fi şi a trăi cele mai mari minuni posibile, acele minuni care unora li s-ar părea banale... eşti şi vei fi parte din muntele pe care mereu îl voi escalada... eşti gândul bun care mereu îl voi avea pentru cei din jur... eşti fiecare faptă bună ce mă recomandă... eşti fiecare gest de dragoste oferit... eşti fiecare sărut ce se pierde pe urma unui răzleţ fulg de nea... eşti bătaia inimii în fiecare clipită... iar dacă aceasta ar înceta să mai bată ar însemna că tu nu mai eşti...

Femeia din mine recunoaşte bărbatul din tine... de-aceea va fi mereu zidul tău de susţinere... altarul care-ţi va purta drept ofrandă dragostea în sensul cel mai înalt... voi fi omul loial ce nu se va teme să facă paşi înainte, paşi înapoi... şi nu voi ezita când îţi voi auzi chemarea... în orice limbă mă vei chema... îţi voi răspunde cu limbajul universal ce poartă numele şi amprenta iubirii... pentru că femeia din mine recunoaşte bărbatul din tine şi implicit tăcerea ce poate a rostit într-o clipă tot ce vorbele într-o viaţă nu au putut..

Februarie - gust de amintiri şi noi...

2012-02-01T23:39:00.004+02:00

S-au schimbat atâtea. S-au schimbat lucruri. Din rău în bine. Din bine în rău. S-au schimbat oamenii, vremurile...
Un lucru nu putem schimba niciodată: ceea ce suntem cu adevărat în sufletul nostru!
E început de februarie, cu palat de cleştar, cu flori de gheaţă pe buze... cu amintiri cu şi despre noi... cu iubiri trecătoare, deziluzii... iubiri noi sau redescoperite...
E minunat să-ţi redescoperi sentimentele pentru celălalt... iar asta să te facă fericit! Am fost binecuvântată să iubesc, să fiu iubită, să răspândesc dragostea dincolo de tot ceea ce îmi închipuiam... indiferent de formă şi timp, indiferent de străduinţe şi oameni... dragostea m-a călăuzit mereu acolo unde trebuia să ajung... i-am simţit mereu atingerea, dincolo de straiele reci sau privirile impersonale a multora... fiindcă doar dragostea mi-a răscumpărat momentele de cumpănă, fiindcă doar ea completează ceea ce eu astăzi sunt... fiindcă sunt iubire prin toţi porii fiinţei mele...

Eu sunt tu şi aş dori ca tu să fii eu... bărbatul sufletului meu...

2011-11-05T21:22:00.003+02:00

Te iubesc şi sentimentele ce-ţi port sunt lege pentru mine şi în mine. Eşti fiinţa de care m-am legat pentru totdeauna prin ceea ce însemni pentru mine. Eşti dragostea vieţii mele, o dragoste cum n-am mai trăit şi sper să fie unică!
Simt şi acum primul tău sărut conturat pe buzele mele, plin de emoţie şi de trăiri. Prima ta îmbrăţişare care parcă şi acum îmi provoacă fiori. Fiorii dragostei, apropierea sufletească, tot ce ne-a unit.
Viaţa alături de tine a fost o aventură, o expediţie reuşită şi mult dorită. O suită de momente de nesiguranţă, dar atâta dăruire şi căldură, venită parcă din cer. Odată cu tine mi-am recăpătat încrederea în oameni, tu mi-ai redat acea încredere şi tot tu mi-ai zdruncinat-o. Dar eşti parte din mine, parte pe care nu o pot nega, nu o pot anula. Partea aceea care tot mai mult se confirmă.
M-am lăsat purtată într-o poveste în care am devenit... prin tine am devenit: mai bună, mai femeie, mai prietenoasă, mai gospodină, mai dornică de a fi mamă, mai devotată... alături de tine am făcut tot ce nu am îndrăznit fiindcă mi-ai dat avântul necesar pentru a reuşi... când mă purtai la braţul tău eram în stare de orice... totul era posibil, imposibilităţile deveneau posibilităţi...
Avem cele mai frumoase amintiri, a căror pecete sunt cele mai frumoase sentimente... am avut lângă mine cel mai bun om... omul pe care îl admir, iubesc, visez... omul pe care îl vreau lângă mine, cel care are întâietate, omul pe care nu-l poate nimeni egala...
Şi totuşi ne-am înstrăinat... din desele veniri-plecări... prin tăcerile confirmate... lupta sufletească ce se dă de atâta timp în noi... azi ne-a rămas atârnată de vis doar speranţa, iluzia... astăzi avem incertitudini şi lacrimi... lacrimi în ochi, lacrimi în suflet... o durere imensă că s-a ajuns aici...
Nu-mi pot închipui un alt braţ care să mă strângă la piept, nu pot săruta alţi ochi, nu mai pot avea încredere decât în ceea ce iubesc...
Oricare ar fi deznodământul poveştii noastre, vei rămâne prima mea iubire totală căreia i-am dăruit totul din suflet, cu speranţa că dăruind, dragostea va spori... eşti dragostea spirituală şi fizică ce mereu mă va completa... eşti bărbatul vieţii mele, cu valori morale sănătoase şi cu principii pe care le admir, respect şi împărtăşesc.
Te iubesc şi dacă asta va însemna să te las să pleci, o voi face în speranţa că asta îţi va aduce fericirea. Când iubeşti un om, îi doreşti fericirea. Indiferent ce înseamnă acea fericire: o pasiune, o altă persoană, un alt mod de-a trăi.
Dar vreau să ştii că dragostea ta nu va fi niciodată atinsă de lucruri necuviincioase. Vei rămâne partea cea mai frumoasă din mine, ca amintire, deşi mi-aş dori să fii partea de lângă mine. Un prieten adevărat nu se uită niciodată. Iar tu mi-ai fost şi un bun prieten în acest timp. Şi sper să rămâi un bun prieten.
Şi vreau să ştii că dragostea mea te va însoţi pretutindeni în peregrinările tale. Nu există în lumea aceasta un munte suficient de înalt care să te facă să crezi că înălţimea lui ar fi o piedică pentru gândul meu, iar acesta să nu ajungă la tine. Te iubesc oriunde ai fi...

De ce-mi iubesc bărbatul? (2)

2011-05-15T23:21:00.003+03:00

Pentru că doar el mi-alungă stările de rău. Şi este singurul care veghează să îmi fie bine. Îl iubesc pentru că merită, pentru că mi-a intrat în sânge, pentru că de ceva timp coexistăm.

Îmi iubesc bărbatul cu grijă, cu tandreţe... niciodată cu teamă... mereu seninnă, încrezătoare... cu o dragoste ce nu se pierde, însă creşte cu fiecare clipită...

Iubesc părul lui ciufulit când se trezeşte... iubesc felul cum mă priveşte când gătesc... şi ador ochii lui adânci şi blânzi... mâinile acelea ferme şi protectoare... strânsoarea din care în veci n-aş mai vrea să mă desprind...

Îl iubesc pentru partea de lumină cu care îi sunt datoare... şi cucerită de glasul lui, tot mai mult îl iubesc... nu ştiu ce iubesc mai mult? repezeala uneori aiurită sau planurile de moment pe care ni le închipuim?

Iubesc faptul că e bărbat... că poate fi parte din mine... îi iubesc nestatornicia, dorinţa, zâmbetul blând cu care m-a cucerit... îl iubesc fără să ştiu de mine... de mâine, de azi, de noi, de voi toţi... îl iubesc fără să existe oprelişti... îl iubesc fiindcă e el, deoarece contează... îl iubesc ştiind că fără el n-ar mai răsări soarele la fel de frumos... sălciile nu s-ar mai închina precum azi se-nchină... şi luna n-ar mai fi senină şi plină :-)

Anticipând plecarea ta...

2011-03-19T22:43:00.006+02:00

...din viaţa mea !!!
Îţi mulţumesc pentru felul cum m-ai iubit, pentru toate acele sărutări şi îmbrăţişări oferite... alături de tine am cunoscut ce e dragostea... iar, după îndelungată vreme...
Şi m-am dăruit ţie cu tot ce-i curat şi sfânt... cu toată inima... cu tot sufletul... gândurile toate ţi-am închinat... şi voi continua să te iubesc... chiar dacă pleci... chiar dacă distanţa va încerca să suprime durerea, vom ştii că nu-i posibil... am trăit alături de tine... ai dat un nou sens vieţii mele... azi ţin să-ţi mulţumesc...

Nu vreau ca plecarea ta să mă doboare... nu întoarce capul în zadar... n-aş vrea să vezi lacrimile din ochii mei şi să eziţi... urmează-şi drumul, nu vreau să-ţi fiu piedică... tu m-ai ridicat prin dragoste şi încredere... acelaşi lucru vreau să fac la rândul meu: să te ridic prin eliberare... eliberarea de mine... eliberarea de noi... de strânsoarea ce părea indestructibilă...

Am să-ţi număr paşii... în somn voi tresări adeseori la sărutarea şi îmbrăţişarea-ţi... mă voi minţi întotdeauna că vei reveni... deşi nu va fi aşa... mă voi minţi pentru mine... pentru a rămâne puternică... pentru tine, să nu-ţi fie greu...
Eşti şi vei rămâne sufletul meu pereche... cel pe care l-am primit fără vreo lege... cel de care m-am legat prin dragi simţăminte... vei fi pretutindeni în jurul meu: când am să râd la vreun succes de-al meu, când am să plec capul şi îmi va părea greu, când poate de dragoste îmi voi aminti, când voi vorbi despre copii - şi numai tu, aceste taine îmi vei ştii... să nu te îndoieşti - nu voi înceta a te iubi... ca singură fiinţă - relativ departe - vom trăi...

9 MARTIE - Mi-aş lega iubirea cu şnur alb-roş...

2011-03-11T23:27:00.003+02:00

Mi-aş lega iubirea cu şnur alb-roş, să nu mai plece...
Şi a venit primăvara, cu dragoste în suflet... cu lacrimi în colţul ochilor...lacrimi de fericire, lacrimi de regăsire, lacrimi de dor la plecare... i-aş vorbi despre mine, despre sentimentele şi gândurile ce mă încearcă... dar iubirea mea e prezentă-absentă...când mi se dă, când mi se refuză ...
Primăvara a câştigat lupta cu iarna, eu însă nu am câştigat lupta cu sufletul meu... te vreau, te iubesc, te chem, eşti în gându-mi... te sărut, te îmbrăţişez, te simt clipă de clipă...
Aş vrea să te chem şi să vii la chemarea-mi... da nu te laşi cuprins de primăvară, nu laşi razele să ne răsfeţe... nu ştii cât doare raza nevăzută... şi cât de intens respir raza ce mă pătrunde... te chem... ia-mă de mână şi fă-mi din primăvară dragostea menită să devină mit şi despre care să cuvânte orice lucru, orice fiinţă, orice cântec... până la sfârşitul veacurilor... pune-mi primăvara în păr... mângâie-mi chipul... în sfârşit a ieşit soarele, zâmbesc mai des :-)

8 MARTIE – Mama , clipa din care ne răsfrângem viaţa şi emoţiile...

2011-03-06T01:07:00.003+02:00

Din clipa în care am deschis ochii am zărit o singură fiinţă. Nu ştiam să îi spunem pe nume, dar ne-a cuprins la pieptul ei oferindu-ne căldură, ocrotire, dragoste şi nu în ultimul rând VIAŢĂ.

Mai târziu ne-a purtat paşii, ne-a învăţat primele cuvinte. Clipe întregi ne-a vegheat somnul. Minute în şir a încercat să ne înţeleagă. I-au trebuit ani să ne vadă crescând, formându-ne, devenind.

Şi clipele ei de veghe nu au încetat. Se bucură la o reuşită de-a noastră. Plânge cu tot sufletul, când eşuăm. Îşi încredinţează sufletul sfinţilor, doar pentru a ne ştii sub ocrotire.

Fie că e ceas de zi sau ceas de seară, ochiul mamei veghează neîncetat. Simte bucurii şi tristeţi, oferă poveţe. Aşteaptă. Speră. Iubeşte. Necondiţionat – se dă. Cu toată fiinţa. Şi se va da şi dincolo de moarte.

Ne va îndruma mereu paşii: în primii ani, apoi mândră de ceea ce vom deveni, mai târziu ridată, dar la fel de iubită şi cu sufletul mai plin de semnificaţia cuvântului „mamă”. Dar MAMĂ nu-i un cuvânt, ci o simţire. Timpul vă va demonstra. La mulţi ani, mamă! Şi iartă-mă încă o dată pentru cât ţi-am greşit...

7 MARTIE – Câte jocuri, atâtea bucurii ...

2011-03-06T00:54:00.003+02:00

Am hotărât să ne jucăm de-a primăvara. Noi, copiii, strânşi într-un cerc. Să ne creăm propria lume. După regulile primăverii. Să copleşim emoţiile oamenilor cu venirea noastră. Să fim aşteptaţi în prag cu fior...

Am alergat în stânga şi-n dreapta să stârpim deziluzii. Am urmărit pas de cocor. Am făcut pact cu soarele să strălucească întreaga zi. Am alungat norii grei şi cenuşii. Am adunat toate cântecele de dragoste şi viaţă...

Am cules toate florile posibile şi le-am pus în centrul universului nostru omagiind omul, primăvara, munca lui de zi cu zi, dragostea, emoţia, surâsul, fiorul, încercarea, chemarea, truda, plecarea...

Şi-a primăvară mirosea în noi. Îi şopteam numele în incantaţii şi aşteptam să se întâmple o magie. Aşteptam declicul. Sclipirea aceea de moment. Uimirea. Surpriza. Surprinderea.

Într-o zi ne-am jucat de-a primăvara... am încercat să o reproducem... dar n-am reuşit să realizăm decât o miniatură a anotimpului... copii fiind, am visat... într-o frumoasă zi de primăvară... şi primăvara ne-a făcut jocul stând în preajma noastră, lăsându-ne să ne jucăm de-a Dumnezeul ei, în credinţa noastră nestrămutată...

6 MARTIE – Dumnezeu bucură oamenii buni...

2011-03-06T00:32:00.002+02:00

Nu am văzut niciodată soarele tresărind de atâta rază nespusă. Însă astăzi, l-am văzut împărţind zâmbetu-i în stânga şi-n dreapta, drept răsplată celor care au fost buni şi iubitori.

Martori la aceste escapade timpurii ale soarelui, am fost doi, tu şi eu, minunaţi şi îmbrăţişaţi de atâta sclipire de aur. Nu am fi crezut că la topirea ultimei zăpezi, primăvara ne va surprinde cu ghiduşiile ei.

E atât de prezentă. O respir. O simt. E mână în mână cu mine. Cu tine. Iar pe tine te iubesc. Pentru că îţi împarţi primăvara cu mine. Îi sporeşti farmecul. Te iubesc prezent – absent. Văzut şi nevăzut. Aici şi acolo. Te iubesc – în fiecare clipă a existenţei mele...

Te iubesc când respir viaţa. Când mi-e cel mai greu – te iubesc. Când sunt fericită explodez de iubire. Şi toată iubirea, am strâns-o buchet, cu mult drag – ţie. Am să-şi ofer buchetul inimii mele, şi vom număra petalele împreună. Secunde. Minute. Ore. Zile. Săptămâni. Luni. Ani în neştire. Până aceste petale se vor constitui într-o viaţă.

Te iubesc. Şi Dumnezeu iubeşte oamenii buni. Uite cum răsare soarele. Nu rata momentul. Ia-mă de mână, de la răsărit până la apus să hoinărim împreună. Cu visele noastre. Cu firul ierbii tremurând. Cu viaţa. Cu speranţa că nu se termină mâine...

5 MARTIE – Am hotărât să nu mă mai sparg în atâtea frânturi de speranţă...

2011-03-06T00:28:00.001+02:00

Ne propuseserăm cu o seară înainte să mergem în poieniţă, să culegem flori. Zis şi făcut. Dimineaţă soarele se ivi pe cer tandru şi cuceritor. Mi-am luat portul cel nou, mi-am pus şnuruleţul la mână şi cu un coş ţinut în ambele mâini am pornit către poieniţă.

Soarele blând ne mângâia cu razele sale, câteva păsărele ciripeau vestind venirea primăverii. Noi cântam şi înaintam de zor. Aveam chipurile senine. Inimile curate. Deschise dragostei. Dăruite demult... cu toată fiinţa...

Ajunse în poieniţă am început să culegem flori. Buna dispoziţie mi-a fost stricată de nişte chicoteli. Se petrecea totul sub nasul meu. Băiatul pe care-l iubeam săruta o altă fată din sat.

Câteva lacrimi mi s-au ivit în colţul genelor, dar am cules mai departe flori. Cu inima strânsă. Cu sufletul trădat. Cu fiinţa tremurând. Visele dărâmate. El indiferent. Ea mândră. Eu înşelată. Trădată. Uitată.

Am plecat din poieniţă fără a mai privi la cei doi. Fără a asculta scuze şi promisiuni. Mi-am făcut promisiuni mie: să nu mă mai sparg în atâtea frânturi de speranţă. Să nu mai fiu atât de sensibilă. Să nu mă doară. Nu cât durea. Să nu mai plâng. Nu azi. Nici mâine. Niciodată.

4 MARTIE – sub umbrelă, doi îndrăgostiţi ascundeau sărutări mii...

2011-03-01T22:33:00.001+02:00

Ziua a patra, la început de primăvară, prevestea nori cenuşii. Picăturile de ploaie curgeau în neştire pe obrajii fetei. Era îmbujorată şi lăcrima. Salvatorul ei nu venise pe cal alb în acea zi, ci purta o umbrelă.

A adăpostit-o sub umbrela sa pe făptura cu ochi mari şi negri. Îşi vorbeau din priviri. Nu înceta să se întrebe de ce plânge fata cu gura de culoarea fragilor. Răspunsul părea a se afla în cuprinsul ochilor săi, dar era imposibil de desluşit.

I-a cuprins mâinile reci şi a acoperit-o cu haina sa. Stăteau acolo, în ploaie, sub umbrelă, privindu-se, ghicindu-se, împărtăşindu-şi secrete din priviri. Deodată chipul fetei s-a luminat de parcă soarele ar fi inundat o întreagă lume.

Inima le bătea de emoţie. Îşi sincronizau bătăile inimii în ton cu gândurile nespuse de doi tineri ce se priveau cu dragoste, dor, drag. O sărutare le-a pecetluit buzele, urmând altele, sub tainica umbrelă, departe de văzul tuturor.

3 MARTIE – unde eşti primăvară? Arată-ţi chipul...

2011-03-01T22:30:00.000+02:00

Fremătare în jur. Oamenii sunt precum un furnicar: unii vin, alţii pleacă. Sinonim cu unii se nasc şi alţii mor. Copiii învaţă, adulţii devin, îmbrăcăm diverse forme ale existenţei noastre.

Din copii devenim neliniştiţi adolescenţi, ne transformăm în tineri şi când nici nu păşim devenim adulţi, ne maturizăm dând piept cu o multitudine de experienţe, experienţe ce întăresc fiinţa noastră, îmbătrânim căpătând expresia înţelepciunii.

Când suntem tineri, tânjim să fim înţelepţi... când am ajuns înţelepţi, ne-am reîntoarce la tinereţea în urmă lăsată. Ar trebui să trăim fiecare vârstă... să ne păstrăm sufletul tânăr. Se poate păstra sufletul tânăr: trăind din plin, iubind total...

Unde eşti primăvară? Dacă îmi întind mâna îţi ating „piciorul”... eşti atât de aproape. Nu mai întârzia! Vino! Arată-ţi chipul... chiar de am 10 ani şi te-ntâmpin cu jocul meu inocent, chiar de am 20 şi respir viaţa... îmbrăţişează-mă şi la 30 – am ajuns la apogeul devenirii mele... călăuzeşte-mă atâta timp cât „mă ning” anii... trece-ţi fiorul şi peste chipul meu... că-i atâta simţire şi-n mine... arată-mi-te, nu mai sta şireată după colţ...

2 MARTIE – dragostea pluteşte în aer...

2011-03-01T22:25:00.001+02:00

O altă zi de martie dă impuls primăverii. La fiecare casă, ghioceii zâmbesc timid şi ies la suprafaţă, lăsând în urmă timiditatea ce până atunci îi stăpânea.

Tinerii ies la joc în sat, copiii inventează noi jocuri, nevestele îşi aşteaptă soţii acasă cu mai mult drag, au parte de mai multă atenţie din partea lor.

Primăvara are un miros specific. De joc, de libertate, de dragoste plutind în aer... primăvara e tinereţea vieţii, locul pe care îl regăsim mereu ca pe un paradis: verde, înflorat, înfăţişându-se dinaintea noastră în toată splendoarea...

A doua zi de primăvară şi dragostea pluteşte în aer... e molipsitoare emoţia... hai copii, ieşiţi afară, zâmbiţi-i soarelui şi vă va răspunde întinzându-şi razele până în adâncul sufletului, redându-vă imboldul de-a vă juca, de a vă angrena iar în năstruşnicii specifice vouă....

1 MARTIE – mărţişorul

2011-03-01T00:16:00.001+02:00

S-au trezit mângâiaţi de razele blânde ale soarelui. Era început de martie, primăvara le dădea bineţe. Apele se revărsau, zăpezile se topeau.

Chicotelile copiilor prevesteau o primăvară senină, cu soare strălucitor, cu sănătate şi voie bună.

Gospodinele îşi scoteau rufăria la soare, copiii chipurile, domnişoarele sufletele, iar flăcăii abia aşteptau să vină seara la poarta fetelor să le peţească.

În această zi toţi purtau şnurul alb-roş: alb – pentru sănătate, roşu – ca semn al dragostei. Ghioceii zâmbeau sub zăpadă, auzind chicotelile şi sărbătoarea din jur. Mărţişorul era primul gând de primăvară, prima simţire şi primul cuget ce-l regăseam după o iarnă îndelungată în noi.

Străluceau pe chipuri raze de soare, împletite cu şnur simbolic – reprezentând dragostea ce plutea în jur.

Dragobetele sărută fetele...

2011-02-24T19:59:00.004+02:00

Era dimineaţă... şi era bine, trezită de tine, în braţele tale, sărutându-ne...
- Azi nu vom pleca nicăieri, mi-ai spus... vreau să te răsfăţ, să fiu numai cu tine...
Eu, îmbujorată, emoţionată până peste poate, am dat ascultare chemării tale... mi-am petrecut ziua numai şi numai cu tine... îmbrăţişaţi, purtaţi de vise împletite cu alb...
N-am crezut în sburători... erau doar un mit până la tine... dar acum că te-am aflat, te numesc Sburătorul meu... Dragobetele unic, care dai iama în viaţa mea când nu mă aştept...

Ţi-am cântat, ţi-am zâmbit, mi-au scăpărat printre gene lacrimi... fulgi mesageri îşi plimbau visul neştiind că alte vise renasc sau pier la hotarul vieţii noastre... am ştiut că nu vei rămâne pentru totdeauna... eşti un cuceritor... ai noi destinaţii... noi spaţii de cucerit... atâtea fete de dansat...

Dac-aş putea, ahhh, de-aş putea, te-aş închide în visu-mi... să-mi fii dragoste numai mie... dar în fiecare an voi ştii că Dragobetele sărută fetele... şi ştiu că nu voi fi singura pe care o vei săruta, dar mi-ar fi suficient să ştiu că e unic felul în care îmi furi şi îmi redai sărutarea... printre fulgi de nea plutind îmbrăţişaţi, cu visele noastre, sărutări reale -fictive, ce atunci când dispar - dor...

12 februarie, fulgi de nea, un zâmbet şi o viaţă de om...

2011-02-04T16:40:00.004+02:00

S-a trezit într-o dimineaţă... împlinea 23 de ani. Ce frumoasă vârstă, şi-a spus...
Dacă s-ar fi născut primăvara, ar fi fost şnurul legat la mărţişor. Ar fi fost floare, s-ar fi compus din petale... s-ar fi născut în plin verde, în plin concert susţinut de păsărele...
Dacă s-ar fi născut vara, s-ar fi trezit cu cercei-pereche la urechi... ar fi fost un iulie torid, revărsare de lumină...
Dacă s-ar fi născut toamna, a fi venit în întâmpinarea căderii frunzelor încă din prima clipită... ar fi strâns în braţe foşnetul lor... dar acum, strânge în braţe, temeinic, amintirea... ar fi strecut o poveste pentru fiecare picătură de ploaie...
S-a născut iarna... după un Crăciun plin de fast, de culoare... după un An Nou fascinant... după un ianuarie geros... într-un FEBRUARIE fabulos, odată cu fulgii de nea, într-o zi perfectă de 12...

Femeile încearcă mai mereu să îşi pună în balanţă împlinirile, neîmplinirile... să facă bilanţul... unele sunt mulţumite cu ce au primit, altele caută în continuare, dar mai sunt şi cele care veşnic vor fi nemulţumite... unele stagnează, altele devin...

Fie că sunt mame, iubite, fiice, prietene, colege... indiferent de meseria lor... indiferent că sunt supărăcioase, iubitoare, critice, pisicoase, reci... fiecare femeie e un simbol... la un moment dat reprezintă un punct de sprijin, un etalon...

Femeia: fericită, zâmbitoare, împlinită, bună, cuceritoare, fragilă, deseori neîncrezătoare... împlineşte mereu o vârstă... în fiecare an trece printr-o altă vârstă... vin 23 - cu bune şi rele, urmând o traiectorie definitorie...

Femeia, fata, iubita, mama, prietena, colega... care a împlinit 23 de ani - ani presăraţi cu bucurii şi speranţe, eşecuri uneori, depănaţi de fulgi de nea, de timp şi poveste la fereastra viselor... ani, ore, secunde... şi-n fiece clipă, un dor mistuitor...

La mulţi ani, Licurici, fată-verde... pentru care visele nicicând nu mor...

Despre iubire...

2011-01-27T19:46:00.003+02:00

... mă iubesc copii, părinţii, sora mea, prieteni, admiratori,colegi... fie că sunt nady_fire, nadi-rea, nadi-profă,nadi-iubită,nadi-soră,nadi-fiică, nadi-străină... şi dragostea lor m-a schimbat....
N-am crezut prea mult în puterea dragostei sau în ceea ce te poate determina să devii... dar acum cred, acum simt, acum devin şi îi mulţumesc... dragostea în diversele ei ipostaze mi-a construit caracterul, m-a modelat pe mine ca om... făcându-mă să devin mai bună, mai tandră, mai darnică, răutăcioasă voit(tot un fel de dragoste), mai înţelegătoare, mai tolerantă...

Toate aceste iubiri m-au schimbat. Dragostea de copil m-a făcut să mă văd iar copil. Să mă imaginez iar în ipostaza de copil, a ceea ce am pierdut: inocenţa vârstei lor, curajul să-nfrunt tot ce-mi pătează un ideal, ochi strălucitori în care se scaldă lumină...
Dragostea de prieteni m-a făcut să înţeleg cum e lumea, de fapt. Cu veniri şi plecări, iluzii şi deziluzii. Cu oameni cărora te-ncredinţezi, care "fură" din tine, te îmbrăţişează, îţi ţin partea, se roagă pentru tine, îţi alungă singurătatea, îţi redau încrederea, apar precum un balsam dădător de viaţă şi pleacă fără să-ţi spună...
Dragostea celor care te văd, dar nu te cunosc! Simplă admiraţie, însă o vădită preocupare pentru persoana ta!Atenţii înăbuşite pe parcurs sau îndeplinite! Oameni a căror identitate poate nu o vei ştii... gânduri care "te fură", te-nchipuie şi te doresc...
Dragostea celor care te sprijină într-un proiect, umărul care îţi ţine de cald... ochii care te urmăresc şi ascultă... cei care te susţin... cei care te sapă... mână ce stă-ntinsă...

Toate acestea indiferent dacă sunt: nady_fire, nadi-rea, nadi-profă,nadi-iubită,nadi-soră,nadi-fiică, nadi-străină... şi dragostea m-a schimbat în aceeaşi persoană, dar cu o altă capacitate de a-i înţelege pe cei dragi, cu o altă deschidere către ei privind gesturi, privindu-i cu ochi mai strălucitori, ochi ce abundă de dragoste şi lumină... pot afirma precum Coelho: "...dragostea m-a răscumpărat!".

Acasă: un loc sau un sentiment?

2011-01-27T19:34:00.005+02:00

Întotdeauna am încercat să definesc ce e "acasă": un loc, un sentiment, un dor sau o înstrăinare? Atunci când sunt cu tine, când te pierzi cu mine, când sar în braţele tale?
Când plec ca să revin, când caut şi aflu, când vin cu braţe deschise şi-mbrăţişez toate şi mă-nfior?
Ce e acasă? Dorul de mine, dorul de tine? Noi, stând strâns îmbrăţişaţi?
E locul în care ne-am născut? Locul pe care ni-l dorim? Locul pe care cu trudă-l refacem?
Acasă e somnul, iubirea, ore cu tine, îmbrăţişarea, chemarea, strânsoarea din care nu mă mai pot desprinde? Acasă e mama sau tata, ori sunt amândoi oare?
De ce când spun acasă parcă un ceva mă cheamă?... loc, sentiment... nu ştiu în cele din urmă ce devine, ştiu doar un singur lucru: că orice ar fi, "acasă" e parte din mine!

CONCERT CORAL EMINESCU

2011-01-16T01:24:00.005+02:00

Am avut parte de o seară foarte frumoasă în compania corului dirijat de domnul Rădoiaş şi alături de domnul Voicilă care a recitat sublim, m-a cutremurat foarte mult "Scrisoarea I"!! Felicitări!!
Au fost alături de mine şi cele două colege ale mele, Căciulă Diana şi Zlăgnean Artemiza, au fost şi copiii de la Şcoala Generală Vladimirescu!! O seară cu adevărat reuşită, cu aplauze la scenă deschisă...
La mulţi ani, Eminescu... la împlinirea a 161 de ani de la naştere!

Emoţie, trăire, tu şi eu - zăpada sufletului meu...

2011-01-14T23:12:00.003+02:00

Emoţie - când îmi simt inima-n gât, pe tine privindu-mă, ghicindu-mă, iubindu-mă... când îmi ard obrajii, când te-ntâlnesc, când sună telefonul...

Trăire - când pleci şi mă laşi, când mă pierd toată, când revii şi nu mă aştept, când reacţionezi cum mă aştept, când mă superi, când radiez toată... când mă săruţi, mă-mbrăţişezi şi spulberi orice-ndoială... când stărui, te simt, te vreau... când îmi zâmbeşti şi -n zâmbet mă cuprinzi întreagă... când facem lucrurile-ntr-adevăr să meargă... când doi, unul spre altul aleargă... lăsând în urmă lumea-ntreagă...

Tu şi eu - două suflete fugare, libertine, doritoare... cântec ce se completează, vals ce acum se dansează... suflete la unison, vise contopite... trupuri ce tânjesc, lacrimi ce iubesc, sărut îndelungat, o fată şi-un băiat...

Zăpada sufletului meu - tu, cel care mă ia de mână şi mă lasă... de care mă îndrăgostesc şi dezdrăgostesc de zece mii de ori pe zi... cu care adorm în gând... care îmi face viaţa frumoasă... după al cărui sărut tânjesc, eşti fulgul învelit în dragoste... aievea vii, săruţi în zbor, uşor... şi te topeşti... şi te iubesc, nu există altcineva fulg drag să mi-l închipuiesc...

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate...

2011-01-09T13:06:00.002+02:00

... pentru că de când l-am cunoscut, mereu a existat el, purtându-mi o infinită dragoste...
Şi datorită faptului, că nimeni, niciodată, oricât ar susţine şi afirma, nu mă va putea iubi atât de delicat, necondiţionat, fără speranţă precum o face el...
Şi mă iubeşte în continuare, cu toate că am plecat de atâtea ori de lângă el, cu toate că nu l-am iubit pe măsură... mă iubeşte continuu, cu o dragoste pe care nu ştiu dacă o merit... fiindcă am fost rea, fiindcă l-am lăsat fără speranţe, fiindcă nu l-am iubit cum ar fi trebuit şi şi-ar fi dorit...
Alerg după himere, la nesfârşit, după oameni care îmi cântăresc sentimentele şi le negociază... care le comercializează după cum le este lor la îndemână...
Ştiu că el, va fi întotdeauna acolo, pentru mine... dar oare pentru cât timp? mă va aştepta din "hoinăreala" mea? va fi dispus să ierte şi să uite toate?
Ştiu că greşesc - acum, azi, în ceea ce-l priveşte, îi priveşte şi mă priveşte - şi nu sunt dispusă să-mi îndrept greşelile... merg până în pânzele albe, hotărâtă să lovesc zidul nemilos şi să cad la pământ înlăcrimată... îmi voi asuma orice greşeală, deşi iubind nu înseamnă a greşi... dar treptele ce succedă calea către iubire... sunt presărate cu greşeli asumate, lacrimi, dezamăgiri, neîmpliniri...
Şi totuşi el va fi mereu acolo, lipit de zidul inimii mele... îi voi auzi fiecare bătaie a inimii, chemându-mă, să mă-ntorc de pe cale... va fi foarte greu să convieţuim sub acelaşi zid... şi cu atât mai grei vor fi paşii mei rătăcind mereu, pe altă cale... de nu ştiu ce, în căutare...

Şi sunt conştientă că: " Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată."

De ce-mi iubesc bărbatul?

2011-01-09T12:32:00.007+02:00

Fiindcă pare mai determinat decât mine în ceea ce face, dar întorcându-se din drum, admite că nu sunt mai slabă din fire decât el. Pentru că îmi ţine de cald. Chiar şi atunci când sunt capricioasă. Pentru că mă ţine în braţe. Chiar şi atunci când fac pe supărata fără motiv...
Pentru că se gândeşte toată ziua la sex, dar îmi vorbeşte despre dragoste... şi este capabil să facă şi dragoste... pentru că numai el ştie să fie astfel, fără nici o urmă de îndoială...
Pentru că îmi stârneşte imaginaţia ... fie că scriu... fie că îmi închipui ceva... fie că ne lansăm în provocări împreună. Şi la rândul meu ador să îi stârnesc imaginaţia... să îi captez atenţia... să-l aţâţ cu cuvinte... cu gesturi...
Pentru că nu îi plac poveştile mele siropoase. Tragismul meu. Şi totuşi îmi ascultă poveştile, ...zâmbeşte şi freamătă la auzul lor... îmi mângâie chipul, mă sărută pe frunte în semn că va fi bine...

Pentru că face ce face şi tot în preajma mea ajunge . Pentru că se comportă precum un bărbat puternic , iar alteori zâmbetul îi trădează sufletul de copil...
Pentru că are senzaţia că mă conduce, dar îi place să fie dominat şi condus. Pentru că stârneşte în mine dorinţa. Pentru că bravează deseori, pentru că nu plânge, chipurile... dar uneori îi şterg lacrimile şi îi sprijin umărul...
Pentru că pooate fi bădăran, dar şi bine-crescut... pentru că îi place să îmi dea speranţe doar de dragul de a-mi da speranţe... pentru că e dispus să renunţe, fictiv, la viciile şi pasiunile lui , doar ca să îmi facă pe plac...
Pentru că construieşte. Creează. Caută şi admiră feminitatea. Pentru că mă critică atunci când greşesc...pentru că m-a ales şi se simte mândru să-l fi ales...
Pentru că îşi cere iertare când nu mai sper... pentru că cerându-şi iertare o face stângaci... pentru că tot ce face nu face cu răutate... uite de asta-l iubesc!

2011 - news...

2011-01-03T13:44:00.003+02:00

Noul an debutează cu veşti bune! Încă de anul trecut ne-am angrenat într-un concurs organizat şi găzduit de municipiul Bucureşti: Concursul naţional de creaţie literară "Mircea Sântimbreanu". Am participat cu trei elevi, fiecare intrând în concurs cu două poezii. Elevul Sas Robert de la Şcoala Generală "Adam Muller Guttenbrunn" Zăbrani a luat menţiune la secţiunea poezie! E un lucru bun! Felicitări Robert! mergem să ridicăm diploma... şi urmează să primim rezultatele de la concursul de la Oradea "Domn, domn să-nălţăm".
Sper ca noul an să ne aducă cât mai multe proiecte, cât mai multă inspiraţie în a le da curs şi susţine... mult succes în noul an elevilor mei :-)
E doar început de an, ne aşteaptă multă muncă... doar muncind, vom persevera... so, let's do it!!

Să nu lăsăm oamenii de zăpadă să moară...

2010-12-27T20:28:00.002+02:00

Ninge atât de frumos, de parcă iarna îşi cerne basmul deasupra noastră, a tuturor!! Ninge pentru mine, pentru tine, pentru el, pentru ea, pentru ei, pentru voi toţi... ninge ca în copilărie, cum de mult n-a mai nins... totul e alb... copacii sunt de "zahăr", fulgii de nea mi se-mpletesc în păr, mi se scaldă pe chip, mă sărută rece şi în acelaşi timp înduioşător...

Şi totuşi, unde am lăsat, cu toţii iarna? Majoritatea nu ne mai bucurăm ca altădată... avem preocupări atât de meschine... nu mai ieşim la săniuş, nu mai construim oameni de zăpadă...

Am întrebat într-o zi nişte copii din vecini dacă nu fac un om de zăpadă. Răspunsul:

- "Am făcut anul trecut unul mare, de ce să mai facem şi anul acesta?"

Un răspuns care m-a întristat... de parcă omul de zăpadă de anul trecut, topit atât la propriu cât şi la figurat, l-ar compensa pe cel de anul acesta... om de zăpadă ce se aşteaptă modelat...

Un mesaj pentru copii cât şi pentru adulţi: fiţi cu toţii COPII... nu uitaţi lucrul acesta... şi fiţi COPII din suflet.... daţi-vă cu sania, finisaţi omuleţi de zăpadă, râdeţi, colindaţi...

Nu lăsaţi oamenii de zăpadă să moară, pentru că, mă citez: "Crăciunul e şi al omului de zăpadă, cu ochii tuciurii, pe care îl construiesc, dărâm şi mai mereu refac, dăruindu-i la nesfârşit chipuri şi tot atâtea identităţi."

La toate acestea mai adaug şi o poezie realizată în colaborare cu un elev de-al meu, în care veţi vedea principiul faptului că şi omul de zăpadă are suflet:

"Omul de zăpadă nins,

Azi, în ger, s-a pus pe plâns,

Plângea soarta unui Fiu

Care din ceruri venea,

Să păzească de păcate,

Gânduri ca să lumineze,

Curaţi, El să ne păstreze.

Şi aşa, târziu în noapte,

Omuleţul de zăpadă,

Urmărea o mândră stea,

Care tare strălucea.

Şi-a ştiut că a sosit,

Fiul Domnului iubit,

Lacrimile-i şiroiau,

Cu rugăciuni se-mpleteau.

Şi a-nceput să fulguiască,

Peste ieslea cea domnească,

Semn că-n orice lucru rece

Este şi-o adâncă simţire,

O încercare de iubire.

Astfel, un om străjuia,

Lumea de gheaţă-l credea...".

Aşa că să nu îi lăsăm să piară, în fiecare iarnă să îi conturăm... la nesfârşit identităţi, precum unor copii, să dăm...

Crăciunul...

2010-12-25T00:34:00.002+02:00

Crăciunul e un sentiment! O trăire intensă! E dorul de acasă, de îmbrăţişare, de luminiţe, de fulgi, colinde, ochi dragi, voce...
Crăciunul e o stare... mână întinsă către cei dragi, spre a-i îmbrăţişa... intenţia de a stărui cât mai mult în preajma lor...
Dar ce-i Crăciunul fără dragoste? Crăciunul însăşi e dragoste. Dragostea celor care îndură, care trăiesc, pleacă, revin... dragostea de copil... dragostea de femeie rănită... dragostea de părinţi... dragostea împărtăşită..
Crăciunul scoate la iveală toate tipurile de dragoste... le însumează într-una singură, fiindcă de Crăciun, dragostea e liberă, e frumoasă, senină... de Crăciun dragostea se bucură, se dăruieşte, împlineşte...
Anul acesta, Crăciunul e altfel... îl simt altfel... colindele au devenit rugăciuni, bradul - chipul bucuriei, naşterea Domnului - speranţa mea, copiii - chipul dragostei şi suplinirea celor care mă-ntregeau... Moş Crăciun - o certitudine, omul de zăpadă - o promisiune îndeplinită... stelele - dorul de cineva, părinţii - paşii ce duc acasă, prietenii - frânghiile care nu mă lasă să mă prăbuşesc...
Vă doresc din suflet un Crăciun Luminat însoţit de speranţa vieţii, clinchetul bucuriei, foşnetul darurilor, împlinirea viselor, călăuzirea paşilor, oameni de bună-credinţă, colind, certitudine, dragoste... Sărbători frumoase, lângă toţi cei dragi !!

cu mult drag,
Nadina Maria Szakacs

2010-12-25T00:30:00.003+02:00

nebun(ă) de alb...

2010-12-17T20:00:00.002+02:00

Astăzi m-am trezit, ca niciodată, fericită de alb... am ridicat privirea spre înaltul cerului şi mii de fulgi îmi dezmierdau zâmbetul care pe chip stăruia...

Mai apoi, cascade de alb, mi-au sărutat la întâmplare gura... aprinzând în mine dorul de iarnă, dorul de fiinţă, dorul de alb...

Şi uite, aşa, m-a prins prima zi de iarnă, străbătând cărări troienite de viscol... în căutarea miraculosului... lăsând fulgii de nea să îmi unduiască în bătaia vântului şuviţele rebele...

nebun(ă) de alb, călătoresc şi-acum, cu dragostea-n suflet, cu cel drag de mână, în vise, pe buze şi trup...

Mă doare...

2010-12-05T23:43:00.004+02:00

conf. univ. dr. Constantin Traian Chevereşan - (04.10.1947 - 02.12.2010)

În memoria celui mai bun, empatic, sufletist, inteligent profesor... ar fi multe de spus, dar să lăsăm amintirile să le păstreze... pentru mine va rămâne veşnic un prieten care va veghea dincolo de tăriile cereşti...

God rest your soul, teacher... I'll always remember you...

Sunt norocoasă că îl am, e norocos fiindcă mă are...

2010-11-28T22:00:00.003+02:00

Am crezut că zilele ne pot fi salvare, dar ţinându-ne mult prea departe unul de altul, sporesc căutarea... am fost binecuvântată, îndrăgostindu-mă de tine, iar tu eşti aici, prezent, alimentându-mi visul...

Mie dor să îmi fie dor... mi-e dor în fiecare clipă de tine... nu te pierd, ci mă pierd când sunt cu tine :-)
Sunt norocoasă să te fi cunoscut, să mă faci părtaşă universului tău, să fiu luminătoarea de vise în calea ta... eşti norocos că m-am lipit de tine, că te caut, nu a fost niciunul - înaintea ta - să îi ofer atâta dragoste, de-aceea mă ofer ţie - cu vise, cu dragoste, cu ochii închişi, cu încredere - spre a nu mai greşi, nedându-mă...

Sunt norocoasă că îl am, e norocos fiindcă mă are... timpul se comprimă când nu suntem unul, ci devenim doi... eşti blândă lumină, nu ai nici o vină... cred că suntem suflet ce vrea să devină... eşti, te port în inimă... suntem norocoşi, o fi de vină o stea... sau poate-a complotat cu dragostea să ne lucească-n ochi fericirea...

I hope one day to meet me halfway...

2010-11-22T19:05:00.003+02:00

Nu voi uita niciodată când mi-ai spus că ne vom întâlni la jumătatea drumului... dacă sunt încredinţată de acest lucru, de ce mi-e teamă, azi, că am să te pierd?

Totul e tăcere... îţi respect tăcerea, aşa cum îmi respect şi sentimentele faţă de tine... nu pot pângări iubirea... lasă-mă să fiu în gândurile tale... şi nu alunga imaginea ta din gândurile mele...

Sper să ne putem plimba într-o zi de mână, senini... să ai puterea să mă priveşti în ochi, să mă araţi lumii ca fiind a ta... şi să ne contopim într-unul... fără să mai privim la timpul trecut, doar comprimând întregul univers în lumea noastră mică, dar plină de minuni...

Vreau să-mi mai săruţi creştetul încă o dată, să mă îndrumi... nu mă lăsa singură când e trecută jumătate de cale... iar pentru mine aş vrea mereu să stai în picioare. Mă luminezi, prin tine îmi iau energia de la soare... te voi iubi fără-ncetare...

Respectă-ţi promisiunea, deznădejdilor nu mă lăsa... mai este vreme, tu rămâi, nu mai pleca... e rost să plece alţii înaintea ta... tu trebuie să mă mai defineşti prin tine, să termini ce ai început cu bine... I hope one day to meet me halfway... that's what did you say...

We met in a Winter and we fell in love...

2010-11-22T18:53:00.004+02:00

Am ştiu că acea zi e pecetluită să rămână în amintire. Nu a fost o zi, a fost un moment ce ne-a atins sufletele grabnic...

Zăpada albă, zilele construite pentru noi... toate se conturau... oameni de zăpadă ne zâmbeau... nu îmi era frig, nu îţi era frig... aveam sufletele acoperământ...

S-au scurs ierni în aşteptare, s-au uscat buzele de aspru vânt... până ne-am regăsit, iar, fiinţe... am tânjit după tine, dar tăinuiam orice dorinţă în mine... îţi iubeam chipul în fiecare clipă...

azi te ador la fel de mult... nu îţi închipui cât... eşti departe, regret că a trebuit să te las... şi totuşi sper să fii aici, dimineaţă...

INVITAŢIA LA VALS SAU CÂND ADEVĂRATA DRAGOSTE SE UCIDE PE SINE...

2010-11-18T23:30:00.001+02:00

Prof. Szakacs Nadina Maria

Şcoala Generală Vladimirescu

Titlul operei are ca sursă de inspiraţie compoziţia lui Weber „L`invitation a la valse”. Este povestea de dragoste dintre Tudor, student la Drept şi a Mihaelei, studentă la Litere. O poveste de dragoste năucitoare, trăită cu febrilitate între orgolii, sentimente, deziluzii şi dor.

Povestea lor ia naştere la un bal studenţesc. Mihaela devine însă evidentă cu adevărat atunci când devine vecina lui Tudor. Acesta plănuieşte să o cucerească precum procedase şi în alte rânduri cu alte fete, însă se va lovi de refuzul ferm al fetei.

Va începe să îi scrie în mod repetat, obsedant. Nu concepea să piardă o astfel de partidă. Scrisorile de dragoste îi erau refuzate. Dar până la urmă fata s-a înmuiat şi a început să răspundă. Atunci, lui Tudor îi încolţeşte ideea că reduta, încet-încet, poate fi cucerită. Jubila în sinea lui.

Fata se îndrăgosteşte de el. Însă vrea să fie tratată cu respect, să nu fie comparată cu celelalte femei. În subconştientul său, Tudor la rândul lui, se îndrăgosteşte, dar este prea mândru să recunoască acest lucru până şi sie însuşi. Fata va accepta să se întâlnească cu el şi chiar i se va dărui trup şi suflet.

Cei doi pleacă la mare fericiţi şi îndrăgostiţi. Însă acolo un incident le umbreşte puţin fericirea. Tudor îi face fetei o surpriză şi o duce în excursie la Constantinopol.

Acolo sunt mai fericiţi ca niciodată. Acela e apogeul iubirii lor. Se confruntă cu exuberanţa primei iubiri, când toate gesturile au un ritm uluitor, când trăirile sunt ameţitoare şi plăcute. E prea multă fericire pentru fiinţa lor. Aici, Mihaela i se dăruieşte din nou, iar mai târziu acest lucru se va concretiza în fructul iubirii lor. Li se pare într-un fel că au realizat dragostea absolută, Tudor numind-o drept autoare a acestui fapt pe însăşi iubita lui.

La întoarcerea din excursie, Tudor îi scrie acesteia o scrisoare de adio. Îi era frică să mai continue, simţea că se lasă prea prins în mrejele dragostei. Aşteaptă o reacţie din partea fetei, însă aceasta întârzie să apară. Mihaela nu e dispusă să îl implore să continue dragostea dintre ei doi.

Tudor pleacă la ţară, unde se refugiază în muncă. Însă nu poate sub nici un chip să o dea uitării pe Mihaela. Şi pleacă convins la Bucureşti că aceasta îl va ierta şi că vor continua povestea de iubire de unde o lăsaseră.

Însă aici dă foarte greu de Mihaela şi întâlneşte o Mihaela rigidă, împietrită. Această atitudine a fetei deoarece îi dărâmase încrederea în singura dragoste pe care o crezuseră cândva absolută. Aimee era o alta. Era greu de înduplecat. Însă, în cele din urmă a acceptat să devină soţia lui.

Era un plan de răzbunare al femeii părăsite, mai ales că fusese părăsită, însărcinată fiind. Planul de răzbunare îşi găseşte o concretizare şi mai valabilă în momentul în care aceasta pierde sarcina.

Plănuieşte să îl înşele, însă planurile îi sunt date peste cap de un accident. Tudor va divorţa de ea şi o va obliga să se căsătorească cu presupusul amant. Le face acestora cadou casa care era pentru ei.

El va căpăta şi funcţia de profesor, funcţie după care Mihaela tânjise ca bărbatul de lângă ea să o aibă. Ea era foarte nefericită. S-ar fi întors la el. A şi recunoscut asta în scrisoarea de adio. Mihaela s-a sinucis. Ar fi dorit să se reîntoarcă la Tudor. Să însemne tot ce însemnase cândva pentru el. Şi să nu o trădeze căsătorindu-se cu prietena ei, Cici.

Toate aceste frământări au ucis-o. Şi Tudor îi împărtăşea frământările. Era atâta nelinişte în el de când aceasta se sinucise. Lua chiar şi el în calcul varianta sinuciderii.

Invitaţia la vals este destinul îndrăgostiţilor. Este drumul unei iubiri prea aprinse, o dragoste mult prea mare, care trecuse prin multe: îndoieli, sentimente, dor, aşteptare, împlinire. Au realizat dragostea absolută. Şi asta nu poate duce la fericire supremă. Când urci pe un piedestal, eşti coborât mult prea devreme. Ei au coborât de pe culmea dragostei lor dezamăgiţi, dezbinaţi de gelozie, trădare şi moarte.

Nu degeaba nu-şi mai găsea Tudor rostul: „Totul, totul îmi vorbeşte despre ea: locurile pe unde am hoinărit, casele, grădinile, lucrurile, oamenii pe care i-am cunoscut împreună. În toate şi în tot, parcă şi-a lăsat fiinţa ei […] Am credinţa fermă că viaţa mea a început cu Mihaela şi se încheie odată cu ea.”

Tot rostul existenţei începuse şi avea să se termine cu ea. Fiindcă ea, femeia cu ochii mari şi luminoşi, realizase dragostea absolută. Şi nu avea să mai fie nimeni după ea.

Înfruntarea destinului – sau când viaţa îţi dă o palmă...

2010-11-18T23:26:00.001+02:00

În tragedia „Oedip rege” este înfăţişat destinul tragic al unei familii, tragism care are ca punct de pornire dorinţa de a procrea şi drept urmare consecinţele procreării. Consecinţele sunt tragice, vaste şi atrag după sine şi persoane care nu sunt implicate direct în comiterea păcatului.

Regele Laios este un exemplu de om potrivnic destinului său. Era tânăr când împreună cu soţia sa Iocasta s-au dus la un oracol şi au aflat că nu puteau avea moştenitori. Contrar prezicerilor oracolului, regele şi soţia sa au adus pe lume un fiu.

Astfel, regele s-a opus destinului de bunăvoie şi a dat naştere unui copil care nu trebuia să se zămislească pe acest pământ. De dragul hatârului său şi al soţiei sale s-a comis o nedreptate care avea să nu rămână nepedepsită neam de neamul lor.

După acest eveniment, cei doi soţi se prezintă din nou în faţa oracolului, unde află că naşterea acestui fiu va abate răul asupra lor. Mai exact, regelui Laios i se comunică faptul că va fi ucis de către fiul său. Avertizările oracolului au un ecou adânc în fiinţa regelui.

Încercând să împiedice acest fapt, regele ia o decizie în pripă şi îl abandonează pe noul-născut, cu certitudinea că astfel toate probleme sale vor lua sfârşit şi că prezicerile oracolului nu se vor împlini. Un gest greşit, deoarece orice faptă rea sau bună, comisă pe faţa pământului nu va rămâne nedescoperită iar făptuitorii vor da socoteală pentru ea.

Oedip creşte pe munte. Este crescut de către un cioban şi ajunge un voinic mare şi frumos. Va coborî în oraş cu ocazia participării la un concurs de aruncare a discului. Puterea şi voinicia sa fac ca discul în cauză să îl omoare chiar pe tatăl său, regele Laios. Este o ironie a sorţii, deoarece soarta îşi râde de cel care a încercat să evite abaterea unui necaz asupra sa, lovindu-l din plin.

Acest lucru stă drept dovadă faptului că oricât a încercat regele să îşi schimbe destinul, orice căi ar fi urmat tot ar fi sfârşit precum a prezis oracolul. Regele nu a avut puterea de a-şi schimba destinul, acesta fiind o forţă mult superioară omului şi de cele mai multe ori de necontrolat.

Ceea ce i-a prezis oracolul, avea să se întâmple mai devreme sau mai târziu deoarece ca oameni, ne aflăm sub semnul implacabil al destinului, suntem muritori pentru care nemurirea e un ţel mult prea râvnit şi pe care nu îl vom atinge. Nemurirea este precum mărul interzis care ne-a ispitit şi altădată, datorită căruia am păcătuit şi am tras consecinţa faptelor ca omenire.

Destinul face ca Oedip să se însoare cu mama sa, Iocasta şi să dea naştere la copii spurcaţi deoarece între rudele de sânge relaţiile intime sunt considerate un mare păcat, aceştia comiţând incest iar copiii născându-se spurcaţi.

În cazul de faţă, aceşti copii iau fiinţă din mamă şi fiu, dar există nenumărate situaţii în care gradele de rudenie pot face rabat de la acest exemplu şi copiii se pot naşte din relaţia dintre alte rudenii.

În Tiban se răspândeşte o boală care pare a nimici populaţia. Victimele se înteţeau în fiecare zi şi cădeau secerate de ciumă. Oamenii apelează la regele Oedip pentru a-i scăpa de năpăstuoasa ciumă, deoarece în alte rânduri îi mai scăpase şi de Sfinx.

Oedip află că boala necruţătoare a fost dată ca blestem asupra unui locuitor al oraşului. Investigând în amănunţime provenienţa acestui blestem, acesta descoperă că acel locuitor este chiar el însuşi şi că blestemul este o pedeapsă pe care o ispăşeşte pentru greşelile părinţilor lui, greşeli de care el nu este vinovat, dar pentru care este pedepsit.

Când mama sa află aceste lucruri, se îngrozeşte şi îşi curmă viaţa punându-şi frânghia de gât. Este momentul conştientizării propriilor greşeli. Nu mai vede ieşire decât în moarte. Oedip, deşi este nevinovat, se autopedepseşte la rândul său scoţându-şi ochii pentru a rămâne orb şi pentru a nu-i mai privi în ochi pe copiii spurcaţi născuţi în păcat.

Aceştia rămân cu povara păcatului părinţilor şi a bunicului lor. Trăiesc cu povara unor trupuri imperfecte, gârbovite de neştiinţă, din cauza răzvrătirii umane asupra destinului. Intervine hazardul care le dă viaţa peste cap tuturor.

Cert este faptul că omul trebuie să îşi cunoască propriile limite şi că nu trebuie să ia iniţiativa de a lupta împotriva destinului cu scopul de a-i schimba cursul. Trebuie să accepte ceea ce i-a fost hărăzit, să lase lucrurile să îşi desfăşoare făgaşul firesc.

Trebuie să ne gândim la faptul că urmările faptelor noastre nu se răsfrâng doar asupra noastră, ci în cele mai multe cazuri şi asupra membrilor familiei care nu sunt vinovaţi şi totuşi ajung să plătească pentru fapte de care nu au cunoştinţă sau pe care nu s-ar fi pretat să le comită.

De aceea este drept când se spune că omul trebuie să se mulţumească cu ceea ce are, deoarece Dumnezeu va avea grijă să răsplătească pe fiecare. Nu trebuie să pretindem de la destin ceea ce nu am primit, deoarece în multe dintre cazuri putem rămâne chiar şi fără ceea ce avem. În aceasta constă şi tragismul: în dezintegrarea unui individ, în pierderea de sine, în suferinţă morală şi fizică care distruge într-un final.

Leac pentru uitare...

2010-11-13T20:27:00.002+02:00

Vreau să uit. Să te uit. Să uit tot ce eram până astăzi, împreună...
Vreau să uit căderea frunzelor, când le contemplam împreună şi minune tot ce vedeam ni se părea...

Vreau să uit cum alergam după stele, cum ne puneam dorinţe în contul lor, cum le dădeam nume, cum ne jucam de-a nemurirea redenumindu-le... vreau să uit câte stele căzătoare împreună am numărat...

Vreau să uit zâmbetele rătăcite pe chipurile noastre... ochi ce nu se săturau de contemplare... braţe ce se avântau şi se alintau... buze ce iscodeau întrebări şi răspunsuri... Vreau să uit cum e să îmi salte inima din piept când te întâlnesc... vreau să uit şi ce-i aia emoţie...

Vreau să plec din tine... să mă regăsesc în mine... şi nu cred că am să mă mai caut în alte entităţi... vreau să explorez.... să caut... să găsesc... să nu mai ştii de sunt eu sau o alta... vreau un leac... un leac pentru uitare... să nu mai doară că eşti prezent-absent, vreau să uit ultimele luni din viaţa mea, ultimele clipe petrecute cu tine... un leac pentru uitare vreau... dar oare de ce mă mint, când nici eu nu ştiu ce vreau ??

Contemporani cu dragostea

2010-11-11T19:36:00.005+02:00

MOTTO :

„Există oameni-măşti care transpun pe scenă ce nu îndrăznesc în viaţa reală!”

Un scenariu de Nadina Maria Szakacs

Piesă revăzută şi adăugită

Acţiunea se desfăşoară în zilele noastre.

Persoane: Virgil – membrul unui partid foarte influent în oraş

Miriam – actriţă la Teatrul de Stat, iubita lui Virgil

Dominic – coleg cu Miriam la Teatrul de Stat

Laurenţiu – coleg de partid cu Virgil

Laura – soţia lui Laurenţiu

Chelner

Mulţimea din centrul oraşului

Invitaţii balului

Grupul de colindători din faţa bradului

Povestitor

Povestitor : Contemporani cu dragostea...ce-o mai fi însemnând şi asta? Dragostea este liantul care întăreşte legături, persoane, viziuni...Face ca tot ceea ce e îndepărtat să fie văzut de aproape, iar tot ce se află în apropiere să pară îndepărtat.

Dragostea uneşte punţi de netrecut, întrece orice închipuire...este un loz, şi nu degeaba această asemănare: câştigători sau învinşi – mizăm, ne-aruncăm cu capul înainte – şi chiar presimţind pericolul, simţim nevoia să mărim andrenalina, pregătind astfel teren spectaculosului...

Există oameni care îşi crează un context în ideea de a-şi expune convingerile. Preferă scena, ea atrăgând toate privirile...prezentăm situaţii, oferim modele de “aşa nu” – “aşa da”, ne-nchipuim dragostea sau pur şi simplu profităm de puţină lumină, din conul de penumbră în care ne aflăm, pentru a scoate la iveală ce încă nu am îndrăznit.

Oraşul este îmbrăcat în straie de sărbătoare, este perioada cadourilor, a faptelor spontane ce pornesc din suflet, a împlinirilor sufleteşti, a balurilor, a luminilor...

ACTUL I

(străzile orăşelului. Totul este foarte elegant împodobit cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Atmosfera predominantă este de pace. Trecătorii sunt paşnici, cuprinşi de euforia evenimentelor.

Zăpada este îngheţată, încă se mai pot zări fulgi de nea care timid îşi fac loc pe trotuar, pe acoperişuri, în câteva şuviţe de păr... E Ajunul Crăciunului, oamenii circulă, îşi fac cadouri, se felicită...Doi îndrăgostiţi, par oarecum desprinşi din peisaj...).

SCENA I

(Pe bulevard, se întâlnesccei doi îndrăgostiţi. Îşi oferă cadouri. Se plimbă. Par foarte prinşi în discuţia lor...).

Miriam (sărind în braţele lui Virgil şi sărutându-l apăsat pe buze): Salut honey. Mă aştepţi de mult timp?

Virgil : Adineauri am ajuns şi eu. (scotocindu-se în buzunarul hainei scoate un mic cadou pe care îl aşează în palmele iubitei): Uite cadoul din partea mea, baby. Sper să îţi placă, deoarece nu mi-a fost uşor să găsesc un lucru atât de deosebit.

Miriam (desfăcând cutiuţa şi toropindu-l cu sărutări pe iubitul ei): Nu pot să cred. Trebuie să fi costat o avere. Îmi place la nebunie. Eşti atât de bun, Vir, nespus de bun cu mine.

Virgil : Meriţi mult mai mult iubito. Este doar o broşă cu perle. E prea puţin din tot ce ţi-aş fi putut oferi. Am vrut să îţi ofer ceva simbolic care să îţi şi placă, să te şi mulţumească. Din câte observ, nu am dat greş. (o strânge în braţe şi o sărută).

Miriam (scoţând la rândul ei cadoul pentru Virgil) : Cât te iubesc. Eu ţi-am luat o carte. Ştiu că ţi-o doreai de foarte mult timp şi cred că e momentul să o adaugi colecţiei tale (îl sărută înmânându-i cadoul).

Virgil (privind admirativ cartea): Unde ai găsit-o? Eu de foarte mult timp o caut şi nu am reuşit să dau de ea. Şi e prima ediţie! (sărutându-i încheietura mâinii): Mulţumesc frumoasa mea. Eşti prima fată care ţine cont de dorinţele mele, care caută să îmi ofere o bucurie.

Miriam (făcându-i cu ochiul şi sărutându-l): Oare de ce honey? Fiindcă sunt fată de gaşcă şi prima care te iubeşte. Te-ai întrebat vreodată? Şi cui altcuiva să îi fac pe plac dacă nu ţie? Există cineva care ar putea merita mai mult atenţia şi iubirea mea?

Virgil (tachinând-o) : Eu ştiu? Orice-i posibil...

Miriam : Nici în glumă să nu spui asta. Mai ales că eu cred că sunt atât de puţin pentru tine. Şi tu eşti atât de bun...mi-aş dori foarte mult să te merit.

Virgil (luându-i obrajii între palmele sale şi privind-o în ochi): Ce vorbe sunt astea baby? Se poate? Noi ne merităm unul pe celălalt fiindcă ne iubim. Nu cred că suntem ,unul dintre noi, mai presus decât celălalt. (îi sărută pleoapele): Mă meriţi şi te merit în aceeaşi măsură. Te iubesc şi mă iubeşti, asta nu o poate nimeni schimba.

Miriam : De-aceea te iubesc eu pe tine, Vir. Mă linişteşti întotdeauna şi scoţi tot ce-i mai bun din mine. Mă consider extrem de fericită.

Virgil (luându-i mâna în mâna sa): Mă bucur că eşti fericită. Acesta e şi motivul pentru care te duc mâine la bal. Să te scot în lume, să te bucuri de toate plăcerile vieţii. Nu ca şi mine, care nu mai am stare din cauza adversarilor ăstora. Nu mai ştiu cum să le vin de hac nenorociţilor. Îmi vine să...

Miriam (gesticulând din mâini plictisită) : Sper să laşi politica deoparte. Măcar astă-seară încearcă să nu mai aduci subiectul în discuţie. (atingându-i mâinile lui Virgil cu braţul) : Ştii ce, dragă? Relaxează-te şi bucură-te de seara asta petrecută împreună.(privindu-l cu ochi galeşi): Nu-i aşa că e mai agreabilă prezenţa mea, decât cea a colegilor de la partid? (mai iscoditoare, cu o voce înaltă): Spune-mi că da.

Virgil (tuşind, păşind elegant la braţul lui Miriam): Dar, draga mea, nici nu se pune problema de prezenţe agreabile sau dezagreabile. (cu un ton mult mai cald, de astă dată): Şi e destul de clar că tu eşti cea mai importantă. (înclinând puţin capul): Se poate?

Miriam (cu un surâs cristalin, plăcut): Vir, eşti un dulce.Ai discursuri frumoase, dar mărturisirile sunt, mai degrabă, cele care conving. Ideea e să nu facem din această seară dezbatere politică, fiindcă vom sfârşi printr-o reprezentaţie teatrală. Şi atunci să te văd, unde ţi-e talentul?(râde dizgraţios şi tare, deranjant de tare).

Virgil (foarte serios): Baby, vom lăsa deoparte tot ce ne distrage de la o seară frumoasă petrecută în doi. (cu ochii strălucitori de lumină, zâmbind): E păcat să lăsăm o seară atât de frumoasă să treacă fără ca noi să o petrecem cum ne-am dori.

Miriam (pisicindu-se către Virgil): Mai bine mi-ai spune cum îţi par astă-seară. (îi dă ghionturi): Îţi plac? Îţi displac? Eu zic că sunt o companie plăcută, deschisă oricărui tip de subiect ce se vrea „devorat”, (dându-şi ochii peste cap): evident că orice subiect, total opus politicii. Şi în plus, sunt iubita ta, dispusă să fac orice, doar să te văd fericit.

Virgil (către Miriam, drept constatare): Trebuie să recunosc, că spre deosebire de alte întâlniri, astă-seară debordezi de umor fin, formidabil. Mă bucur să te găsesc în această stare. Eşti cea mai adorabilă fată pe care-o cunosc. (o strânge la piept).

Povestitor : Cei doi îndrăgostiţi, poposesc sub lumina unui felinar...din acel unghi, în care se află cei doi, se poate observa idila ce se consumă – la rece, la cald – unde îi este fiecăruia bine, cum îi place fiecăruia „să o servească”.

Această idilă, aparent aflată la început, îşi are origini vechi, fundamente clădite de-a lungul timpului. Pare o dragoste mare – sau chiar este o dragoste mare – constituind deliciul publicului martor la atenţiile gratuite oferite desigur, sub imperiul sentimentelor şi trăirilor. Idila are toate ingredientele unei reuşite de zile mari: doi intelectuali (politician de seamă, actriţă foarte cunoscută publicului larg), o doză de ipocrizie din partea femeii, subtilă naivitate din partea bărbatului, atmosferă romantică, contextul unui Ajun de Crăciun petrecut împreună, fiind nimeni altul decât pretextul de „a consolida” sentimentele deja existente între cei doi.

Miriam (privind spre felinar): Priveşte cât de frumos ninge. Trăim acum un basm de nedescris, un basm din care nu mai doresc să mă trezesc niciodată. E atâta alb în jur. Totul e atât de curat. Fulgii sunt atât de fragili. (gâtuită de emoţie): Astfel ninge când se întâlnesc două suflete menite unul altuia. Crezi în suflete pereche? Crezi în coincidenţe? Dar în toate acestea, acum, când le trăim?

Virgil: Cred, cred în tot ce-i palpabil. Cred ce trăim acum, tu şi eu, o singură fiinţă. Cred că e posibil să existe unitate între două fiinţe. Miracolul suntem noi. (o ia în braţe şi o roteşte).

Miriam : Şttt..!! Simţi? Miroase a zăpadă...

Virgil : Cum să miroasă a zăpadă, draga mea? Zăpada miroase? E posibil?

Miriam: Tu nu simţi zăpada? Aerul curat? Toate zările aerisite?

Virgil : Posibil. Nu m-am gândit niciodată că zăpada ar putea avea miros, gust sau ceva din astea. Ciudat mod de a privi lucrurile...

Miriam (prinde un fulg cu mâna, i-l întinde lui Virgil): Poftim, îţi dăruiesc un fulg de nea, drept dovadă a aprecierii mele. Un frumos fulg, care cu toată efemeritatea, ne va dovedi că în privinţa noastră, lucrurile stau altfel. În această seară simt că se vor lega cele mai trainice legături între noi.

Virgil (foarte romantic, intră în jocul iubitei sale, imitând chiar, comportamentul unui adolescent): Ah, unde e fulguleţul? (zâmbind): L-ai topit cu căldura buzelor tale, cu frumuseţea-ţi răpitoare, vrăjitoare mică. (o strânge strâns în braţe, îi sărută buzele ferm).

SCENA II

(Povestitor : Cei doi îndrăgostiţi păşesc languroşi pe o stradă lăturalnică, stradă unde se află expuse scena Naşterii Mântuitorului, un imens brad împodobit cu o multitudine de luminiţe de cele mai diverse culori. Pe această stradă accesul este permis doar trecătorilor, circulaţia vehiculelor fiind restricţionată. Întreaga stradă este împânzită de comercianţi care şi-au expus mărfurile ochilor dornici ai trecătorilor dispuşi să admire, să achiziţioneze).

Miriam (arătând către scena Naşterii Domnului): Priveşte! Nu-i aşa că este una dintre cele mai deosebite scene pe care ţi-a fost dat să o vezi vreodată? (cu mai multă convingere): Îl cunosc pe cel care a realizat şi montat scena. Suntem prieteni apropiaţi.

Virgil (trăgând-o spre el şi sărutându-i obrazul): Tu, pe toată lumea cunoşti, artistă mică. Nu ştiu cum se face, dar te afli mereu în miezul lucrurilor. Cunoşti detalii, chiar şi nesemnificative. Nu degeaba răspunzi la apelativul de vrăjitoare. Şi pe mine m-ai vrăjit şi m-ai făcut să îmi pierd minţile. (îşi afundă faţa în părul ei).

(Miriam zâmbeşte, cei doi poposesc în faţa scenei. Privesc, admiră, fac diverse remarci).

Virgil (constatând într-adevăr măiestria artistului care a realizat scena): E deosebită. Exact cum spui. Nu am mai văzut vreodată aşa ceva. Parcă e scena reală a naşterii, exact prototipul pe care ni-l expune Biblia. Contextul e acelaşi, însă e uimitor cât de mult se apropie de scena reală. Fantastic. (cu adoraţie): Rar ne este dat să fim martori la scene atât de deosebite. Şi astăzi...(gesticulează din cap a uimire).

Miriam (privindu-i chipul stupefiat de uimire): Doreşti să faci cunoştinţă cu Dominic? Doreşti?

Virgil (oarecum surprins): Cine este acest Dominic? Ce reprezintă el?

Miriam (cu satisfacţia persoanei care îşi dă importanţă majoră în oferirea unor lămuriri): Este chiar artistul. Uite-l acolo (arată spre dreapta). Vino la el (îl trage pe Virgil după ea).

Miriam (îl sărută pe Dominic de complezenţă): Bună seara, Dominic.

Dominic (foarte surprins de apariţie, răspunde salutului): Bună seara.

Miriam : Îţi admiram capodoperele (zâmbind larg şi arătând spre Virgil): Ţi-l prezint pe Virgil, sufletul meu pereche.

Dominic (îi strânge mâna lui Virgil): Bună seara. Onorat să vă cunosc.

Virgil : Bună seara. Asemenea. Pentru dumneata, Virgil.

Dominic: Aaaa, da. Am înţeles. Şi pentru tine Virgil, eu sunt Dominic. (către Miriam, bucuros de neaşteptata revedere): Ce te poartă, pe aceste tărâmuri, zeiţă? În plin Ajun faci risipă de farmec? Se poate? (îi ia mâna lui Miriam în mâna sa, aceasta execută o piruetă).

Miriam (foarte misterioasă): Ei, ei, Dominic...nu ştii tu că, sufletele deosebite, (îl ghionteşte), aşa artiste, precum noi, nu-şi găsesc liniştea? Mereu hoinărim în căutarea eu-lui, a sinelui...până într-o zi, când ne descoperim cu adevărat, pe noi înşine. Şi atunci ce surpriză...!! Suntem mereu în căutare, să nu ne scape cumva ineditul, necunoscutul – încă.

Dominic (mai mult pentru Virgil): Ştii, Virgil, la teatru, toată lumea îi spune zeiţă. (zâmbind): E cea mai frumoasă, mai talentată şi mai cultă. Are simţurile dezvoltate: fie că acestea privesc caracterul unui om, fie că se referă la bunele gusturi. (sărutând mâna lui Miriam): Le întruneşte pe toate. E artista desăvârşită. Impecabilă. Nu-i poţi găsi cusur. (înclinând, privirea-i pierdută de artist, spre Virgil): Îţi vine a crede?

Virgil (zâmbind): Da, îmi vine uşor a crede. Sunt persoane care încântă doar la simpla prezenţă, (arătând spre Miriam), desfată, lărgesc orizonturile, risipesc stări (şi foarte ceremonial): Unde mai pui, că oriunde apare, eclipsează întreaga audienţă cu frumuseţea-i, cu inteligenţa-i deosebit de sclipitoare.

Miriam (foarte modestă): Dominic şi Virgil, vă rog frumos. Lăsaţi, vă rog, lăsaţi exaltarea. Atenţia voastră mă copleşeşte. (cu o puternică convingere): Vorbele mi-au fost întotdeauna de prisos, lăsaţi mai bine faptele să vorbească.

(Cei doi domni surâd, având ca obiect de adoraţie, pe frumoasa actriţă ce li se înfăţişa înaintea ochilor sub toată splendoarea).

Miriam (către Dominic): Rămas bun prietene drag. Ai grijă ce faci, pe unde te mai expui privirilor (zâmbind) şi căror capodopere ai de gând să le mai dai viaţă.

Dominic: Mergeţi cu bine. Nu te îngrijora în privinţa asta. Nu am măiestria , dar nici îndrăzneala de a-L depăşi pe Creator, care ne-a oferit cea mai frumoasă capodoperă posibilă: femeia. Indiscutabil, e cel mai de seamă act creator. Un altul nu va reuşi să doboare performanţa. Nu stă în firea noastră, ştii bine. Oricât am fi de talentaţi. (către Virgil, care îl salută schiţând un gest cu mâna, iar apoi către amândoi ): Mi-a părut bine de cunoştinţă. Mergeţi cu bine, fiţi cu purtare de grijă.

Povestitor : (Cei doi îl părăsesc pe Dominic, ocolesc mulţimea, merg mai departe, făcându-şi loc spre imensul brad, în faţa căruia un grup de copii cântau colinde).

Miriam (către Virgil, referitor la beculeţele din brad): Le-aş fura pe toate pentru a ţi le dărui ţie. Fiecare culoare aş asocia-o cu numele ce porţi, fiecare lumină aş identifica-o cu chipu-ţi (sărută colţul gurii lui Virgil).

Virgil (toropit de cuvintele iubitei sale): Eşti poet în devenire astă-seară. Combini scena cu viaţa reală, eşti într-adevăr o artistă. Te transpui diverselor personaje, reciţi, ai o fire sensibilă. (rostesc împreună): O artistă, care oricând doreşte se transfigurează unui chip, unui caracter, dar care în viaţa reală se detaşează de scenă.

( Ies de pe stradă, iar în dreapta li se înfăţişează cafeneaua la care şi poposesc).

ACTUL II

(Povestitor : Cei doi îndrăgostiţi păşesc entuziasmaţi şi dornici să se încălzească, în interiorul cafenelei. Înăuntru, îi îmbie o aromă puternică de cafea şi semiîntunericul).

SCENA I

(Virgil îl întâlneşte pe Laurenţiu, coleg de partid şi pe soţia acestuia. Cei doi se aşează la masă cu aceştia. Au loc diverse conversaţii, care mai de care mai surprinzătoare).

Virgil (dând mâna cu Laurenţiu şi sărutând mâna soţiei acestuia): Bună seara, Laurenţiu. Bună seara, Laura.

Laurenţiu (secondat de soţia sa): Bună seara şi vouă.

Miriam: Bună seara.

Virgil: Putem lua loc lângă voi? În caz că nu deranjăm, evident. Poate vă doriţi intimitate, eu ştiu...

Laurenţiu (foarte ospitalier): Fireşte că puteţi sta cu noi. Se pune problema vreunui deranj? Dar ce vă poartă în seara de Ajun pe drumuri? Credeam că numai noi avem chef de plimbare şi ne vom trezi prin cafenele. Dar uite că e lume, surprinzător de multă.

Virgil: Socializăm şi noi când ni se oferă prilejul. Ne-am fi plictisit să stăm acasă. Evident, închiriezi un film bun, dar parcă o plimbare e mai binevenită acum. E şi timpul ăsta aşa de frumos. Cine ştie când ne vom mai întâlni cu zăpada? Doar dacă mai mergem la munte, şi cine ştie dacă şi acolo...cu încălzirea asta globală nu-i de mirare...Am fost să vedem centrul, să admirăm oraşul noaptea. Per ansamblu, totul este frumos, învăluit de linişte.

Laurenţiu: Nici nu ar putea fi altfel într-o seară precum asta. Însă să nu ne facem de pe acum iluzii, încă nu s-au liniştit apele. Dimpotrivă, sunt învolburate şi presimt că nu se vor limpezi curând. Crede-mă că sunt mari probleme la sediu. Şicanele de-abia acum încep.

Virgil: Ai mare dreptate. Vom avea de dus o luptă crâncenă. Cine ştie cum vom ieşi din toate astea. Numai să nu ne ambalăm prea tare. Să fim cât de cât prevăzători. Cine ştie cât de şifonaţi am putea ieşi.

Laurenţiu (cu interes): Apropo, veniţi mâine seară la bal? Nu aţi pomenit aproape nimic despre bal şi se ştie de el de pe la sfârşitul lui octombrie. Ne mai distrăm şi noi. Uităm de grijile cotidiene. Şi să nu uit. Cred că ai auzit de acuzele la adresa noastră, nu ?

Virgil): Mama lor de imbecili. Am auzit. Cum să nu aud? Oricum, să ştii, că nici lor situaţia nu o să le fie favorabilă. În nici un caz. Sigur venim la bal. Nu am rata o astfel de ieşire. Ce se spune? Celălalt partid organizează manifestaţii de genul? Sau sunt mai modeşti şi ne predau ştafeta? Cred că pun şi ei la cale ceva.

Laurenţiu: Ei, modeşti din fire? Nu ştiu cum să ne mai taie elanul. Din sursele noastre, pe care le ştii cât sunt de sigure, pot să îţi spun că şi ei organizează o serată. Ei nu îi spun bal, ci gală. Nu se pretează doar la atât, folosesc cadre şi nume pompoase. Cunoscând persoanele, nici nu are rost să mai pomenim. Îmi otrăvesc sufletul vorbind despre astfel de persoane.

Virgil: Mda, după cum mă aşteptam. Tabăra adversă mereu ne face concurenţă. Nu înţeleg de ce îmi mai puneam problema? Era firesc să se întâmple aşa.

Laurenţiu: Şi să nu îţi mai pomenesc de faptul că au ales ca locaţie de desfăşurare a evenimentului un local în vecinătatea noastră. Culmea culmilor e faptul că nu au găsit o altă locaţie.

Virgil (stupefiat): Nu au deloc moralitate. Pe cuvântul meu. În noul an promit solemn, pe cuvânt de onoare, că personal, voi întreprinde orice acţiune de a le zădărnici planurile. O să facem tot ce ne stă în puteri să îi provocăm şi să dovedim nereguli în ceea ce îi priveşte.

Laurenţiu: Sunt atât de inofensivi, încât nici nu merită atâta atenţie. Deşi paza bună trece primejdia rea.

Miriam: Vai, dar voi sunteţi foarte porniţi cu politica. Trăiţi prin ea şi ea prin voi. Câtă reciprocitate. Dumnezeule. Nu s-a mai pomenit aşa ceva. În timpul anului politică, de sărbători politică, la serate la fel. Şi în patul conjugal tot politică?

Laurenţiu: Stai liniştită, Miriam. Erau doar gânduri de-ale noastre, un fel de planuri de bătaie. Câte nu îl preocupă pe om când e vorba de a se menţine la un anume standard. Ori ei, ori noi. În sistemul acesta nu merge altfel. Dacă stăm cu braţele încrucişate ne trezim că ne nimicesc. Nu, nu se poate aşa ceva, trebuie luată atitudine.

Miriam: Prea multă bătaie de cap. În aceste momente ar trebui să ne concentrăm atenţia asupra evenimentelor. De exemplu, balul de mâine seară. Va aduna lume multă, lumea bună. Cred că e pretextul potrivit de a ne sustrage de la orice alte acţiuni.

Virgil: Într-adevăr, draga mea, va fi un bal minunat. Însă nu ne lăsăm pe tânjală, va trebui să existe mereu un ochi care veghează. Dacă nu acţionăm, sunt în stare să ne nimicească.

Miriam: Cu siguranţă, va fi un bal special. Câte nu se vor înscrie în istorie...

Virgil: Preconizezi ceva anume?

Miriam: Fireşte că nu. Aş putea? Sau cu ce drept? Mă gândeam doar la faptul că e Crăciunul...şi că va fi un eveniment deosebit. Doar atât.

Laurenţiu: Oricum femeile şi politica nu prea au de-a face una cu cealaltă. Femeile trebuie să strălucească în toalete de seară, să zâmbească, să facă conversaţie pentru o cât mai bună impresie.

Miriam: Vă înşelaţi în privinţa noastră. Femeile pot la fel de bine să facă politică. Nu ne mai subestimaţi, fiindcă la o adică, putem dovedi contrariul spuselor tale.

Laurenţiu (cu interes): Şi anume?

Miriam: Eu cred că sunt femei care ar avea foarte multe de spus în politică, doar că nu au luat încă atitudinea potrivită. Şi mai cred că în spatele unui bărbat stă mereu o femeie care îl ghidează.

Virgil: Draga mea, stârneşti adevărate polemici. Parcă nu te interesa subiectul...

Laurenţiu: Te rog să nu o distragi de la discuţie. Te rog frumos Miriam să continui. Cam ce anume ar putea realiza o femeie în ceea ce priveşte domeniul politic?

Miriam: Cam ce nu îţi poţi închipui Laur. Armele cu care luptă o femeie se pot dovedi mai eficiente decât cele folosite de către un bărbat.

Laurenţiu: Mi-aş permite să fac un pariu cu tine. Desigur, dacă îmi permiţi.

Miriam: Nu văd de ce m-aş împotrivi. Sunt deschisă la orice...

Laurenţiu (frecându-şi mâinile): Uite ce propun. Daco o femeie îmi dovedeşte iscusinţa şi abilitatea ei de manevrare, monopolizare politică – eu, o spun cu toată seninătatea – îmi înaintez demisia.

Miriam (ridicând o sprânceană): Nu e cam mare miza?
Virgil: Deja deveniţi ridicoli. Se uită lumea la noi. Se poate aşa ceva?

Laurenţiu: Nu te agita te rog. Sunt sigur pe mine, stăpân pe situaţie. Crede-mă, nu aş risca...Ştiu pe ce mă bazez şi de aceea am şi pus problema în discuţie.

Miriam: Cred că deja ţi-aţi asumat un risc deosebit de mare. te arunci în necunoscut, fără să te gândeşti, măcar o clipă, că s-ar putea petrece exact ceea ce tu nu poţi concepe că ar fi posibil. Şi pierderile ar fi mari, măi Laur. Ar fi păcat.

Laurenţiu: Nici vorbă.

Miriam : Sper să nu fiu de faţă când cariera ta politică se va sfârşi. Deşi nu cred că pot evita acest lucru.

Virgil (împăciuitor): Suficient. Am auzit destule. E totuşi, Ajunul Crăciunului. Nu e moral să ne preocupe subiecte de genul. Trece Crăciunul, mai punem ceva la cale. Trece Anul Nou, acţionăm.

Laurenţiu: Laura şi Virgil sunt martori la cele spuse. În condiţiile astea putem bate palma?

Miriam (bătând palma cu Laurenţiu): S-a făcut.

Laurenţiu: În rest ce aţi mai făcut? În ultima vreme nu v-am mai văzut împreună. Doar pe Virgil îl văd, că deh, suntem colegi. Aţi cam rărit ieşirile împreună?

Miriam: Noi? Deloc. Poate nu am prins prilejul de a mai ieşi atât de mult sau nu ne-am întâlnit cu cei cunoscuţi. Lucrurile între noi sunt cum le ştii. Nu s-a schimbat nimic. Tot împreună, doar că ne împărţim fiecare între activităţi pe care le desfăşurăm zilnic.

Laurenţiu : Şi nu aveţi alte intenţii? O logodnă, o căsătorie? Nu mai pierdeţi timpul.

Miriam : Este timp şi pentru acest pas. Cel mai bine e să nu ne pripim.

Virgil : Pe parcurs o să oficiem şi astfel legătura dintre noi. Dar copilaşii voştri ce mai fac?

Laurenţiu : Ştrengarii ăia doi? Sunt blestemaţi de mama focului. Toată ziua numai năzbâtii fac. Laura e toată ziua cu ei acasă. Pe mine mă aşteaptă seara când vin de la birou. Oricât de obosit aş fi trebuie să îi port în cârcă, să mă joc de-a eroul, să citesc cărţi de poveşti şi să vizionez desene animate.

Virgil : Complexă viaţa asta de tătic (îl bate pe spate pe Laurenţiu). Încă nu mă simt pregătit să port omuleţi în cârcă. Dar cine ştie, poate curând. Toate se învaţă pe parcurs. O să fiu şi erou, şi soţ. Vai, câte mă aşteaptă.

Laura : Ai să vezi că o să îţi placă. Nu ştii câtă satisfacţie aduc şi toate astea. Nimeni nu pleacă cu premisa că e făcut pentru viaţa de familie. Odată ce ai întâlnit persoana potrivită pentru a-ţi întemeia o familie, totul vine de la sine. Numai împreună se clădesc toate astea.

Miriam : Sfaturi de la cunoscători în domeniu. Oricum aveţi o căsnicie în spate şi doi copii deja. Mă gândesc că nu vorbiţi în necunoştinţă de cauză.

Laurenţiu (foarte satisfăcut): Apropo de copii, noi trebuie să mai mergem şi acasă nevastă. Doar nu o să stea soacră-mea cu ei tot Ajunul. Sunt şi aşa neastâmpăraţi.

Laura : Seamănă cu tatăl lor. Numai el e aşa neastâmpărat. (îi face din ochi şi îl sărută).

Virgil : În aceste condiţii noi ne retragem. Ne-a făcut o plăcere deosebită. Vă dorim o seară plăcută şi ne revedem la bal.

Virgil: Seară bună s-aveţi.

Miriam: Plăcerea a fost şi de partea noastră.

(Laurenţiu şi soţia sa ies din cafenea).

SCENA II

(cei doi cer un separeu, îşi comandă câte o ciocolată caldă, discută).

Virgil: Chelner, aveţi un separeu? Eu şi prietena mea am dori să ne retragem în intimitate.

Chelner: Bineînţeles domnule. Poftiţi vă rog (îi conduce către separeu).

Virgil: Mulţumesc. Eşti foarte amabil. Am dori să consultăm şi noi un meniu, dacă se poate.

Chelner (întinzându-le câte un meniu): Desigur. Mă chemaţi când v-aţi hotărât asupra comenzii.

Virgil: Aşa vom face. Mulţumim. (către Miriam): Nu am comandat nimic. Ne-am lansat în discuţii însă. Şi ţie, din vastele mele cunoştinţe, îţi displăcea politica? Sau?

Miriam: Ei, nu te împăuna. Am lansat şi eu o provocare, aşa, de dragul provocărilor. Trăim prea plicticos. Ne mai distrăm, ne mai destindem.

Virgil (sărutând-o pe gât): Să înţeleg că îţi place provocată?

Miriam: Îmi place să provoc şi deopotrivă să fiu provocată. Însă prefer să fiu eu cea stăpână pe situaţie. Când provoc însă, ştiu pe ce mă bazez.

Virgil: Atunci preia controlul. Şi nu doar atât: deţii controlul absolut.

Miriam (surâzând): Eram deja conştientă de acest lucru honey.

Virgil (cufundat în meniu): Preluând controlul, cam ce ai dori să comandăm?

Miriam: Eu prefer o ciocolată caldă. Simt nevoia să mă încălzesc. Ne-am plimbat destul prin zăpadă şi ger.

Virgil (puţin dezamăgit): Şi bietul de mine, care crezusem că ţi-am făcut deja încălzirea...sau poate Laur cu provocările lui?

Miriam: Doar de atât eşti capabil? Ei bine, nu m-am lăsat convinsă. Iar Laur nu a fost în stare decât să îmi stârnească puţin orgoliul.

Virgil: Atunci comand şi eu o ciocolată caldă. (către chelner): Vino te rog să preiei comanda.

Chelner: Ce aţi dori domnule?

Virgil: Atât eu cât şi doamna vom servi câte o ciocolată caldă.

Chelner (notându-şi comanda): Două ciocolate calde. Le veţi avea imediat.

Virgil (către Miriam): Şi ce deux piece poartă doamna astă seară? Sau e secret? Ce se zăreşte în decolteu? Acolo e cald şi bine...

Miriam: Drăguţule, cam sari calul şi ne supărăm. Nu îţi poţi rezolva problemele existenţiale într-un mod mai subtil? Am tăbărât eu cândva pe tine în public? Suntem mai retraşi, dar totuşi, nu ne permitem.

Virgil: Observ, că nu-i de glumă cu tine...nu ţi se pare mai incitant să îţi fac avansuri în public?

Chelner: Poftiţi vă rog, comanda. Plătiţi acum sau la plecare?

Virgil (scoţându-şi portmoneul): Plătim acum. Mulţumim frumos. Sărbători fericite.

Chelner: Asemenea vă dorim. O seară plăcută.

Virgil: Şi unde rămăseserăm? La culori...Hm, cred că roşul te prinde foarte bine. Îţi scoate în evidenţă feminitatea.

Miriam: Se prea poate. E o culoare foarte senzuală. Ar putea fi o opţiune. Deja cred că imaginaţia îţi joacă feste închipuindu-ţi ce culoare are lenjeria mea. Port negru, pur şi simplu negru. Fără alte nuanţe...un negru seducător care se pliază perfect peste formele mele.

Virgil: Negru?? Negru e culoare de doliu...Acum sunt sărbătorile...

Miriam: Nu am de gând să fiu nici Crăciuniţă, nici papagal. Lasă-ţi deoparte închipuirile. Of, voi bărbaţii, ce fire slabă aveţi, cum vă lăsaţi conduşi de imaginaţie, de simţuri...Pe cât de imuni păreţi pe plan profesional, pe atât sunteţi de vulnerabili în plan sentimental. Dacă aş renunţa la un articol vestimentar în acest moment, cred că ai saliva.

Virgil: Nu mai fi atât de critică, iubire. Ştii cât de mult ţin la tine. În preajma ta nu pot fi altfel. Nu pot să te văd fără să-mi trezeşti simţurile, nu pot să te ating fără să mă treacă sudori.

Miriam: Înţeleg. M-am obişnuit cu ideea că la vederea unei femei, bărbatul nu-şi mai foloseşte capul care trebuie.

Virgil: Mai zăbovim sau plecăm? Atât de repede trece timpul. Nici nu ne dăm seama. Scumpa mea, e o plăcere să te întâlnesc de fiecare dată. Îmi cer scuze dacă m-am prea prostit. Nu am vrut decât să te provoc puţin.

Miriam (pisicindu-se): Plecăm honey. E deja târziu. Ştii că te ador, prostuţule. Şi îmi place şi mie hârjoneala, dar să nu ne expunem prea mult privirilor. Poate treci pe la mine. E cu totul altceva.

(cei doi ies şi se fac nevăzuţi în întunericul nopţii...).

ACTUL III

(Acasă la Virgil. Interior. Acesta se pregăteşte de bal. E singur, cu gândurile sale...).

Virgil: Aceasta va fi seara cea mare. Oare ce vor spune cu toţii? Cât am aşteptat clipa aceasta. Va fi o surpriză...sper să îi fie pe plac (privind inelul şi punându-l în cutiuţă). De câteva zile nu mai sunt om. Nu mai am stare, nu mai dorm. Câte nopţi de nesomn. Dumnezeule mare. Câtă frământare. Şi toate acestea pentru o femeie. Dar nu e vorba de orice femeie...

În încercarea de a dori să iasă totul perfect, sper să nu dau greş. Am pus amănuntele la punct, am organizat totul minuţios. Sper doar, să nu-mi nesocotească îndrăzneala. Nu ar putea. Sunt 10 luni de când ne iubim. Sentimentele sunt reciproce. Cu siguranţă se aşteaptă să fac acest pas. Trebuie, trebuie să iau atitudine...

Nu sunt, oare eu, bărbatul? Femeie aşteaptă mereu o surpriză. Cât de mică, dar să fie surprinsă în mod plăcut. Sunt sigur că o va impresiona gestul. În viaţă, trebuie să faci totul în mod calculat, să surprinzi, să nu te araţi sigur pe tine decât atunci când eşti convins de reuşită.

Eu simt că acum este momentul meu de glorie. Voi triumfa prin dragoste, chiar de ar fi să îmi trezesc antipatii. (privind către ceas): E deja târziu. Trebuie să merg să o iau pe Miriam. Nu îmi mai pot stăpâni emoţiile.

Calm, fi calm. Eşti stăpân pe situaţie. Deţii controlul. (se pipăie în buzunar): Inelul, e aici...cred că am luat tot ce ar trebui. Prinţesa mea va străluci astă-seară...ah, ce gând nebun, vai ce fericire! Trebuie să merg să o iau, vom ajunge târziu la bal...

(Iese foarte buimăcit, emoţionat. Se îndreaptă spre Miriam pentru a o lua de acasă şi a o conduce la bal).

ACTUL IV

(Acasă la Miriam. Aceasta se aranjează, îşi aranjează toaleta. În prima scenă e singură, cu gândurile ei. În cea de-a doua scenă e introdus Virgil).

SCENA I

(interiorul casei lui Miriam. Pe pereţi totul e decorat cu tablouri fine, de bun gust, dezvăluind astfel o fire artistă. Rafturile bibliotecii sunt pline cu cărţi. Aceasta cochetează cu oglinda. Se aranjează. Reflectează asupra anumitor lucruri).

Miriam: Hm, de când aştept această seară. Va fi o seară încununată de victorie. Nu voi mai fi doar o actriţă de provincie. După ecoul răsunător al acestui succes, mă aşteaptă atât de multe uşi deschise. Nici nu îmi pot imagina.

Nu va mai pune nimeni la îndoială talentul meu actoricesc. M-am născut pentru asta. M-am născut să transpun, să dau viaţă altor personaje. Sunt făcută pentru scenă. Pentru scena teatrului, pentru scena vieţii.

Of, ce seară...întregul corp mă furnică doar la gândul...Va fi o nebunie, dar numai din nebunii se nasc lucrurile cu adevărat straşnice. Voi fi cu siguranţă femeia ce va lua cei mai mulţi ochi. Nu rezist tentaţiei de a mă gândi la reacţiile celor prezenţi. Acesta va fi doctoratul meu în teatru.

Prezenţa mea scenică este incontestabilă. Voi fi aclamată pentru scenariu, regie, joc de rol. Nu mă bucură victoria în sine, ci personal, faptul că voi reuşi să demonstrez lumii ceva. Că în politică se joacă foarte mult teatru. Şi de proastă calitate. Cu actori slabi de înger, meschini, trufaşi. Oamenii în care mă văd nevoită să lovesc pentru că la rândul lor au lovit în alţii.

SCENA II

(acelaşi interior. Intră Virgil...).

Virgil: Se poate iubito?

Miriam: Desigur, honey. Bine ai venit (îl sărută uşor pe gură).

Virgil (contemplativ): Eşti de-a dreptul superbă. Nu ţi se spune degeaba zeiţă...(Miriam nu conteneşte cu piruetele).

Miriam: Mă bucur că mi-ai ascultat sfaturile în ceea ce priveşte vestimentaţia (îi sărută fruntea). Cine are grijă de tine?

Virgil: Se putea draga mea? Ştii că eu te ascult orbeşte...Cu tine nu dau niciodată greş. Iar vestimentaţia ta nu e pe departe cea mai modestă. (îi sărută umerii lacom).

Miriam: Am dorit o ţinută care să ne pună în evidenţă. Ştiu că e foarte important pentru tine să facem impresie bună astă-seară. Vreau să fiu motiv de mândrie, nu de ruşine, iubi. Tu eşti o persoană importantă şi nu vreau ca o apariţie modestă a mea să îţi scadă importanţa.

Virgil: Scumpa mea, simpla ta prezenţă face totul. Eşti de-ajuns tu. Te asigur. Multe ar da să fie precum eşti tu.

Miriam: Linguşitorule. Nu ştiţi voi câte sacrificii facem, noi, femeile, pentru a vă fi pe plac? Simţim nevoia să fim perfecte pentru a reuşi să ne facem iubite, adorate, răsfăţate. Crezi că e uşor? Te înşeli dacă crezi asta. E foarte grea viaţa de femeie.

Virgil: În ceea ce te priveşte, draga mea, natura a fost foarte darnică cu tine. Te-a înzestrat cu tot ce putea fi mai de preţ. Fără exagerare. Pot afirma că reprezinţi femeia totală. Din toate punctele de vedere. Eşti fata mea dragă şi scumpă.

Miriam (neîncrezătoare): Cât mi-aş dori să dau crezare acestor cuvinte care îmi gâdilă orgoliul şi-mi fac o mare cinste. Sunt puţin sceptică, fiindcă ai atâtea colege frumoase.

Virgil : Eşti geloasă baby?

Miriam : Recunosc că da, sunt geloasă. N-ar trebui să fiu, dar asta simt.

Virgil: Nu fi prostuţă. Şi te-ai gândit ce personaje vom interpreta astă-seară? În pielea cui vom intra?

Miriam: Vom fi Samson şi Dalila. Voi fi frumoasa Dalila care te va subjuga farmecelor ei de nestăvilit. Voi fi cea care te cheamă şi nu te slăbeşte o clipă. Voi avea grijă să te înnebunesc.

Virgil: Samson şi Dalila? E o legendă? Îmi sună cunoscut, dar îmi scapă firul epic...şi află că sunt deja înnebunit după tine.

Miriam: E un episod biblic. Chiar nu cunoşti cele întâmplate?

Virgil: Pe cuvânt de onoare că nu cunosc nimic din cele întâmplate. Cei doi nu îmi spun nimic. Deci, vom fi personajele unui episod biblic? Câtă măreţie, deja mă simt zeu...

Miriam: Nu te împăuna honey. Vai, cum nu ai tu cultură generală. Am să îţi istorisesc eu cele întâmplate: Dalila este fiica filistenilor şi are sarcina de a-l atrage pe Samson către ea spre a-i afla secretul puterii sale neomeneşti. Ajungând în iatacul Dalilei, Samson se lasă îmbătat de farmecele acesteia şi într-un moment de slăbiciune îi mărturiseşte acesteia că puterea stă în părul său bogat. Dalila îi taie părul şi îl dă pe mâna filistenilor spre a-l batjocori. El cere să mai beneficieze măcar o clipă de puterile cu care fusese înzestrat, reuşind să prăbuşească templul peste cei care l-au batjocorit.

Virgil: Dalila, tu eşti şarpele crescut la sân. Pentru aceasta mi-am pus speranţele în tine, în dragostea noastră?

Miriam (tăindu-i avântul) : Te rog păstrează-ţi prezenţa scenică pentru când vom ajunge la bal. Şi da, eu sunt femeia care te va conduce spre pierzanie.

Virgil: Hm, sună foarte bine. A merge cu tine la pierzanie e o provocare dulce căreia doresc să îi dăm curs (îi sărută apăsat buzele).

Miriam: Sunt gata de plecare. Să nu mai zăbovim. Samson, poporul te aşteaptă. Vino să-l întâmpinăm... (cei doi ies din cadru într-o prezenţă de spirit foarte glumeaţă).

ACTUL V

(sala unde se desfăşoară mult aşteptatul eveniment: balul. Mesele sunt încărcate, oamenii binevoitori, ringul de dans pare neîncăpător, glumele îşi au sarea şi piperul lor...deodată apar în cadrul uşii Virgil şi Miriam. Sunt întâmpinaţi de către Laurenţiu..):

Laurenţiu: Bună seara dragii mei.

Miriam şi Virgil: Bună seara.

Laurenţiu: Mi-am permis să vă reţin locuri lângă mine şi Laura. Să vă conduc.

Virgil: Îţi mulţumim frumos. Eşti foarte ospitalier astă-seară.

(către Laura, care îi salută la rândul ei) Virgil şi Miriam : Bună seara.

(cele două doamne îşi etalează toaletele, se complimentează reciproc):

Miriam: Laura, eşti superbă astă-seară. Străluceşti.

Laura: Mulţumesc. Şi ţinuta ta este deosebită. Mereu o prezenţă agreabilă. (către Miriam şi Virgil): Prezenţa voastră ne bucură.

Miriam (îmbrăţişând-o călduros pe Laura): Suntem în asentimentul vostru.

Laurenţiu (mai mult către Virgil): E lume, e lume. Nu poţi s-arunci un ac. Cu toţii cred că am aşteptat această seară. Am auzit că şi dincolo a început cheful.

Virgil: În tabăra adversă?

Laurenţiu: Da. Umblă vorba prin târg că ar dori să ne eclipseze balul cu gala lor.

Laura (lui Laurenţiu): Măcar astă-seară faceţi-ne plăcerea de a nu îi mai pune în centrul atenţiei. Aveţi alături de voi două doamne asupra cărora ar trebui să vă concentraţi întreaga atenţie.

Virgil: Are dreptate, Laura. Aceasta e seara în care nu trebuie să gafăm. Mai ales în ceea ce le priveşte pe damele noastre. (îi face lui Laurenţiu cu ochiul).

Laurenţiu (zâmbind): Să dăm întâietate femeii, astă-seară.

Miriam : Chiar aţi putea să ne acordaţi întreaga voastră atenţie. Nu de alta, dar roiesc tot felul de masculi care se arată dornici. Mare grijă, mare – să nu ne sufle alţii de sub privirile voastre.

Virgil : Deja ai şi pus ochii pe altcineva. Te mişti repede, baby. Nu stai degeaba.

MIriam : Dacă am ochii buni. Ei nu refuză nimic din ce li se arată.

Virgil (către Miriam): Dansezi, draga mea? Sau, te las să vânezi mai departe, masculi?

Miriam: Desigur, iubi. Dansez cu tine. Dacă observă că au concurenţă, cred că vor deveni mai interesaţi.

(cei doi se îndreaptă pe ringul de dans lăsând în urma lor priviri admirative).

Virgil (şoptindu-i la ureche): Mă simt mândru să mă aflu în prezenţa ta. Simt că toate privirile sunt aţintite asupra noastră. Dar cel mai mult asupra ta. Mi-e teamă să nu te dezbrace ăştia din priviri. Dar în acelaşi timp, mă bucur dacă o fac. Au ce contempla.

Miriam: Hei, cavalere, revino-ţi. Ai venit astă-seară aici pentru a mă etala precum etalezi un cal la curse?

Virgil: Îmi cer scuze baby. Nu am vrut să sune astfel.

Miriam (sărutându-l): E în regulă.

Virgil: Se presupune după rolurile pe care le interpretăm că tu trebuie să mă faci să îmi pierd minţile. Ce frumos scenariu, eu însă, îl doresc îmbunătăţit, mai bogat în evenimente. Vreau mai multă acţiune, pasiune. Putem continua şi după bal...

Miriam: Se poate adapta după timpuri dragul meu. Nu poţi compara Palestina acelor vremuri cu ziua de astăzi. Vor fi evenimente, honey, vor fi. Stai liniştit în privinţa asta. Seara nu e decât la început. Doar nu vrei să se sfârşească atât de uşor? Desertul vine întotdeauna la sfârşit.

Virgil: Nicidecum. Basmele nu se sfârşesc niciodată. Ştii cum se spune: „Şi-au trăit fericiţi...”.

Miriam: Da, cu siguranţă. Tu crezi în basme, iubire? În basme cu prinţi şi prinţese? Dacă într-adevăr crezi, lasă-mă să fiu prinţesa care te sărută (îl sărută uşor), iar tu broscoiul care se transformă în prinţ (râde tare şi zgomotos).

Virgil: Cu siguranţă eu sunt acel broscoi. (privindu-se, pipăindu-se): Ce transformare. (se lipeşte de Miriam şi dansează pierduţi. După câteva clipe, revin la locurile lor).

Laurenţiu (către Virgil): Şi ce roluri interpretaţi voi astă-seară?

Virgil: Samson şi Dalila.

Laurenţiu: Nu se poate. Ştii că femeia aceasta te va trăda...

Virgil: Ştiu. Observ că eşti în temă cu povestea. Eu de-abia astă-seară am aflat.

Laurenţiu: Ei bine, şi nu ai de gând să faci nimic în privinţa asta?

Virgil: Am să acţionez în consecinţă, cu toate resursele pe care le deţin...dar la cât de dulce este calea spre pierzanie, crede-mă că merită să mă las în voia simţurilor...

Laurenţiu: Dacă tu spui...

Virgil : În seara asta vreau să mă simt bine. Deşi parcă gândul la cei de dincolo nu prea îmi dă pace.

(Se ţine un toast în cinstea membrilor partidului. Se aduc o serie de mulţumiri pentru întreaga activitate întreprinsă de-a lungul anului. Se ciocneşte şampanie. Se aud ropote de aplauze. Virgil, îşi ia inima în dinţi şi o invită la dans. Vocea este acompaniată de o chitară pe care o mânuieşte chiar Dominic )

Virgil (către Miriam, uşor înclinat) : Scumpa mea îmi acorzi acest dans?

Miriam: Desigur honey. Onorată. Dar s-au schimbat cumva rolurile? Eu eram cea care trebuie să te ademenească, şi nu invers.

Virgil (dând din umeri): Ei, asta-i acum. Ţi-am luat-o înainte.

(cei doi se îndreaptă graţioşi pe ringul de dans).

Miriam : Nu îmi vine să cred că îl văd pe Dominic cântând. Se zice că atunci când apare un cântăreţ în viaţa unui cuplu, totul ia o turnură neaşteptată.

Virgil : El e un artist, după cum ziceai. Şi nu sunt superstiţios să cred în ce se zice. El poate fi foarte bine şi un semn de binecuvântare pentru cei pentru care cântă.

Miriam : Posibil dragule.

(La sfârşitul dansului, Virgil şi Miriam se îndreaptă către locurile lor. Acesta îl cheamă pe Dominic, căruia îi solicită o melodie. Îngenunchează în faţa iubitei sale şi îi oferă inelul propunându-i logodna).

Virgil: În această seară, îmi doresc ca tu, Miriam, femeia pe care o iubesc, să accepţi acest inel de logodnă (şi încearcă să i-l introducă pe deget, dar Miriam se trage îndărăt).

Miriam: Regret, dar nu pot accepta. Nu te preta la aşa ceva. E prea dintr-o dată. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Eu nu îţi pot fi nici logodnică, nici soţie.

Virgil (stupefiat): Draga mea, vorbesc serios. Nu trebuie să îţi intri în rol. Acum suntem Virgil şi Miriam, (întorcându-se către auditoriu şi explicând situaţia iar apoi revenind la iubita sa): De fapt, să fim în ton cu balul, am ales să intrăm în pielea unor personaje: Samson şi Dalila. Eu mă dezic acum de aceste personaje şi înaintez cât se poate de serios această cerere. Ea interpretează...(cu ochi rugători către Miriam, întinzându-i acesteia inelul): Acceptă, iubita mea. Te rog, acceptă. Ar fi o mare bucurie pentru mine.

Miriam: Ţi-am spus adineaori că nu pot accepta (dându-şi încet masca jos). E timpul să dăm măştile jos. Gata cu mascarada. În această seară trebuie să îţi spun totul. Povestea noastră a ajuns la final.

Virgil (foarte derutat): La final? Care mascaradă? Că nu pot pricepe...şi ce să îmi spui?

Miriam: Ca să înţelegi, îţi voi explica. Îţi voi aduce aste lămuriri aici, acum, în faţa întregii audienţe. Acum 10 luni, când te-am cunoscut, întâmplător şi totuşi voit, am început să joc un rol. Este rolul vieţii mele, dacă îl pot numi aşa. Acesta este examenul meu de doctorat. Joc rolul îndrăgostitei. Însă nu sunt îndrăgostită. Cel puţin, nu de tine. Tu eşti politicianul pe care l-am ales pentru a interpreta acest rol. De ce tu? De ce această categorie? Pentru că mi s-a părut mie că de multe ori jucaţi şi voi teatru. Şi am vrut să demonstrez că falsaţi, că nu sunteţi întotdeauna actori buni, că puteţi fi şi voi luaţi pe nepregătite.

De aceea mă şi aflu astăzi aici. Pentru mine, a fi doctor în teatru înseamnă o mare deschidere. Mă aşteaptă o mare recunoaştere, propulsare pe toate scenele din Europa. Am intrat în celălalt partid, ca simplu membru. Mi-am ochit ţinta. Fără să fiu condamnată, trebuia să fiu aparţinătoare unui partid politic pentru a îmi intra cât mai bine în rol. Astfel am aflat că membri aparţinători partidului din care fac parte furnizau informaţii pentru voi. (audienţa încremeneşte la auzul vorbelor sale). Află, că nu nutresc şi nu am nutrit vreun sentiment de dragoste în ceea ce te priveşte. De fapt îl iubesc pe Dominic, (acesta o îmbrăţişează pe Miriam). Dominic este colegul meu care m-a sprijinit în tot acest timp. Odată cu finalizarea proiectului, va ajunge director al Teatrului de Stat.

Virgil (îngrozit, cu vocea suferindă): Nu îmi vine să cred. Mi l-ai şi prezentat pe Iuda. Pentru ce toate astea? Câtă perfidie. Acum înţeleg de ce Samson şi Dalila. Sunt pierdut. Mi-ai lezat demnitatea. Ţi-ai bătut joc de sentimentele mele. Tu ai pic de umanitate?

Miriam: Meriţi cam tot ce ţi s-a întâmplat. Asta pentru că eşti un laş. O păpuşă pe care am putut-o mânui după bunul plac. Cu tine nu am avut emoţii în ceea ce priveşte acest plan. Am ştiut de la început că îmi va reuşi, iar pe parcurs mi s-a confirmat. Ţi-ai călcat singur demnitatea în picioare. Dacă nu ai fi fost atât de uşor de prostit, mi-ar fi fost ruşine de fapta mea. Dar nu mi-e ruşine acum, când am demonstrat exact ce mi-am propus să demonstrez.

În sfârşit, am mai demonstrat şi faptul că nu le suntem deloc inferioare bărbaţilor. Femeia poate juca un rol important în politică, poate manipula după bunul plac atâta timp cât există un bărbat care să îi satisfacă toate capriciile. Sincer nu regret acest demers. Orice lucru căruia a trebuit să îi redau finalitatea a presupus sacrificii, şi nu regret dacă a trebuit să recurg şi la ipocrizie.

(Laurenţiu se ridică şi simulează demisionarea):

Laurenţiu: Ai câştigat pariul. Îmi depun demisia. (plângând): Doi copii au rămas fără pâine, doi copii...Femeia haină ce eşti. I-ai lăsat pe oameni să se încreadă în tine. De ce trebuia să fi tocmai tu?

Miriam : Ţi-am spus să nu fi atât de sigur pe tine. Ţi-am demonstrat exact ce îţi era de neconceput. Şi nu trebuie să ţii cont de pariul făcut. A fost mai mult o ambiţie.

Laurenţiu : Ambiţie numeşti tu a te juca cu vieţile altora?

Laura: Miriam, cum ai putut? M-aş fi aşteptat la oricine dar nu la drăgălaşa Miriam. Uite ce se ascundea sub mască.

Miriam : Mă aşteptam la toate aceste acuze. Şi nu încerc să mă justific. A fost opţiunea mea să procedez astfel.

Laurenţiu : Cred că nu mai avem ce căuta aici. Am auzit prea multe pentru o singură seară. (către Laura): Vino, noi nu mai avem ce face aici. (iese bombănind cu Laura în urma lui).

Virgil: Spune-mi că-i un joc. Un scenariu pe care tu l-ai conceput. Spune-mi că ai făcut toate astea din dorinţa de a mă ademeni. Spune-mi că nu-i realitate. Tu nu poţi fi rea. Tu nu poţi fi membra acelui partid.

Miriam: Nu-i o joacă, Virgile. Trezeşte-te la realitate. Suntem contemporani cu dragostea. Dar cu care dragoste, oare? Cu cea din basme sau din romanele cavalereşti? Hello!! Nu uita în ce secol trăim. Dragostea de astăzi e destinată reprezentării teatrale. E dragostea care ucide visuri, de la care nu te aştepţi la nimic. Uneori dragostea asta falsă este mijlocul prin care îţi poţi atinge scopurile. Eşti un bărbat bun, romantic, mult prea bun. Nu eşti de mine.

Virgil: Am crezut orbeşte în tine. Şarpe, te-am încălzit la sân. E o lovitură cruntă...(tânguindu-se continuu). Şi eu te-am ales pe tine crezând că o să devii într-o zi soţia mea.

Miriam: Singura iubire în care cred astăzi e în braţele mele. Şi această dragoste este Dominic. Restul a fost o lovitură de teatru, nu ştiu să îţi explic mai exact...acesta e titlul pe care îl poartă teza mea de doctorat: „Lovitură de teatru pe scena politică”. Rolul meu s-a încheiat aici. Cred că e mai bine să plec.(îi face semn lui Dominic să iasă din scenă. Cei doi ies sub ropotul de aplauze care începe spectaculos. Virgil rămâne în genunchi, tânguindu-se continuu...plângând cu privirea pierdută şi chemând într-una):

Virgil: De ce fugi? Nu poţi fugi. Nu acum când părea totul aşa frumos. (aleargă în urma lor, invocând numele lui Miriam).

Miriam : Ştim că e prea târziu cu toţii. Încearcă să îţi vezi de drum. Nu-ţi prelungi agonia.

(cortină)

SFÂRŞIT

OBICEIURI ALIMENTARE ŞI INFLUENŢE ETNICE - ETHNIC FOOD HABITS AND INFLUENCES

2010-11-08T22:48:00.003+02:00

Szakacs Nadina Maria

Şcoala Generală Adam Muller Guttenbrunn Zăbrani,Arad

Trăim într-o societate condusă de reguli, adoptăm tendinţe actuale fără a ne întreba dacă sunt sau nu benefice aşa că ne-am propus să punem accentul pe alimentaţia sănătoasă convinşi fiind că de aici pornesc toate resursele, că doar alimentându-ne corespunzător vom avea sănătate şi astfel ne vom coordona activităţile într-un mediu sănătos.

Alimentele ne ajută să ne definim personalitatea în multiple moduri. Probabil că unul dintre cele mai personale lucruri pe care oamenii îl fac este alegerea anumitor alimente pentru consum.

Noi suntem conştienţi de multitudinea de factori care influenţează ceea ce alegem să mâncăm, dar există şi alţi factori de care suntem mai puţin conştienţi. Cu toate acestea, aceşti factori fac parte integrantă din noi şi viaţa noastră.

Noi trebuie să mâncăm pentru a trăi. Ceea ce alegem să mâncăm şi modul în care se dezvoltă obiceiurile noastre alimentare nu constituie o problemă foarte simplă.

Educaţia nutriţională este foarte importantă în vederea dezvoltării fizice, psihice, morale şi sociale. Toate aceste aspecte conduc spre o viaţă armonioasă.

Alimentaţia trebuie să fie cât mai echilibrată, să conţină toţi factorii nutritivi în cantităţi şi proporţii conforme necesităţilor organismului.

Alimentele au diferite semnificaţii şi întregul nostru comportament alimentar este legat în mod intim de întregul nostru mod de viaţă. Cunoaşterea aprofundată a ştiinţei nutriţiei umane este importantă.

Oferta de alimente este în permanentă schimbare.Avem nevoie de o abordare inteligentă în rezolvarea cerinţelor de hrană sănătoasă. O atitudine inteligentă ar fi aceea de a selecta o varietate de alimente de bază aproape de sursă – adică alimente care au suferit o procesare minimă, la acestea adăugându-se foarte putine alimente procesate.

Învăţăturile eronate cu privire la hrană şi sănătate nasc suspiciune şi neîncredere publică în alimentele comercializate, precum şi în tehnologiile alimentare în general. Fiecare produs trebuie să fie evaluat în funcţie de contribuţia lui la nevoile individului.

Nadina Maria Szakacs

School Adam Muller Guttenbrunn Zăbrani,Arad

We live in a society ruled by the rules, adopt current trends without asking ourselves whether or not beneficial so we decided to put emphasis on healthy eating, here comes the belief that all resources that only appropiate we will be feeding health and so will coordinate our activities in a healthy environment.

Food helps us define our personality in many ways. Perhaps, one of the most personal things that people make is to choose certain foods for consumption.

We are aware of the many factors that influence what we choose to eat, but there are other factors that are less aware. However, these factors are part of us and our life.

We must eat to live. What we choose to eat and how our food habits is not a simple problem. Nutrition education is very important for the physical,mental,moral and social.

All these aspects lead to a harmonious life. Food should be as balanced, containing all relevant nutrients in amounts and proportions of the body as needed.

Foods have different meanings and all of our eating behavior is intimately linked to our entire way of life. Proficiency in the science of human nutrition is very important.

Food supply is in constant need of change. We have a smart approach in addressing the needs of healthy food.

A smarter approach would be to select a variety of basic fppd source close – for example foods that have undergone minimal processing, plus very little processed food.

Each product must be judged in terms of its contribution to individual needs.

articol bilingv publicat în revista "Educaţia nutriţională şi provocările lumii contemporane" a Simpozionului Internaţional, ediţia a II - a, care a avut loc la Timişoara în data de 16 octombrie 2010 - de Ziua Internaţională a Alimentaţiei, pag. 63-64, ISBN 978-973-7878-50-2.

DETERMINATION TO COMMUNICATION IN CONTEMPORARY WORLD

2010-11-08T22:45:00.002+02:00

SUMMARY

Szakacs Nadina Maria

School Adam Muller Guttenbrunn Zăbrani

Communication develops an individual personality, it widens the knowledge and interaction. Communication helps shape the opinions, ideas and attitudes.Communicating assessement can build capacity to discern can be part of various cognitive experiences.

Communication is a pawn of social relations between people. Whatever the context, we will face communication situations. We must not stay away from conversations, debates or simple discussions.

Practicing communication is the first step towards a perfectly normal commmunication. No act of communication we can not meet our needs, we can not get clarification, conversation with someone you love.

Internalization is an enemy of communication leading to the passivity of a person speaking. Sometimes words are superfluous, but most often they have a meaning, a vital message to us.

It is said that many times you realize the character of a person by the way he speaks, he gestures.

All this betrays, however would be controlled. Say yes and communication while others offered an opportunity to know me, to interface with them to share experiences, socialize properly in a contemporary world.

DETERMINAREA SPRE COMUNICARE ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

2010-11-08T22:38:00.002+02:00

Szakacs Nadina Maria

Şcoala Generală Adam Muller Guttenbrunn Zăbrani

În societatea contemporană, comunicarea a devenit prioritară şi este văzută foarte des ca fiind o temă centrală de dezbatere dar şi o necesitate acută pentru individ.

Comunicarea reprezintă ansamblul procedeelor cu ajutorul cărora se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane care se află într-o situaţie socială dată.

Procesele de comunicare sunt esenţiale şi sunt formate întotdeauna pe fenomene de interacţiune. Orice tip de comunicare reprezintă o interacţiune. Nu există interacţiune, nu există comunicare.

Comunicarea nu este un simplu proces de transmitere ci se constituie ca un transfer între locutori, emiterea şi receptarea fiind simultane.

Comunicarea este un act social care are întotdeauna un obiectiv şi bineînţeles o finalitate. Comunicarea este un sistem complex influenţat de factori naturali, psihologici, cognitivi şi sociali.

Ea poate fi văzută ca mijloc de promovare a relaţiilor sociale, dar şi ca sursă de presiune, influenţă şi manipulare.

Comunicarea se stabileşte prin creare de sens, graţie unei suite de verigi ce permit raporturi diferite între obiectivele, rolurile, atitudinile şi cenzurile proprii fiecăruia.

Comunicarea este un proces specific fiinţei umane. Fiinţa umană trebuie să comunice pentru a se dezvolta, pentru a progresa.

În ultimii ani, comunicarea a căpătat alte conotaţii. Comunicarea verbală a fost înlocuită cu substituenţi precum Tv, Internet, telefon etc.

Cei care folosesc aceste mijloace de comunicare sunt majoritatea tineri. Ei pierd oarecum uzul limbii, nu mai parcurg linia transcendentă în cunoaşterea regulilor de comunicare.

Tinerii sunt nevoiţi să nu mai interrelaţioneze direct cu ceilalţi. Indiferent de nevoi, recurg la mijloace electronice pentru a şi le satisface. Le este mai la îndemână astfel.

Comunicarea dezvoltă personalitatea unui individ, îi lărgeşte sfera de cunoaştere şi de interacţiune. Comunicarea ajută la conturarea de opinii, idei, atitudini. Comunicând îşi poate dezvolta aprecierea, capacitatea de a discerne, poate avea parte de diverse experienţe cognitive.

Unele programe educaţionale pot duce la însuşirea unui nou vocabular în cazul copiilor şi a unui vocabular mai elevat în cazul celor maturi.

La nivel familial au fost realizate studii pe baza cărora s-a constatat că mamele care au o pregătire profesională superioară au o comunicare mai eficientă şi mai frecvent direcţionată spre o conversaţie educaţională.

Mamele având studii la nivel de bază nu comunică foarte multe copiilor şi utilizează comunicarea spre a le dirija comportamentul.

Ei sunt angrenaţi zilnic în situaţii deloc folositoare. Chiar şi în conversaţia cu colegii de şcoală folosesc messenger-ul şi site-uri de socializare. Acei copii nu mai au empatia specifică vârstei.

Părinţii trebuie să le creeze mereu situaţii de comunicare în care aceştia să activeze, să îşi dezvolte vocabularul, să emită idei proprii, să nu se mărginească la toate tertipurile care îl pot izola de oameni, comunicarea devenind un act benefic, o necesitate.

La şcoală, atât colegii trebuie să îi provoace la o discuţie cât şi profesorii de la clasă trebuie să îi angreneze în situaţii de comunicare. Li se va cere să emită o opinie în privinţa unui subiect de exemplu cum i s-a părut lecţia de astăzi.

Pentru o cât mai bună comunicare la clasă, profesorul trebuie să aleagă teme de grup care îi va obliga automat pe aceştia să îşi aducă aportul într-o lucrare, într-un studiu. Nu doar că va fi nevoit să apeleze la cunoştinţele pe care le deţine, ci va trebui să le expună celorlalţi pentru a fi dezbătute şi poate chiar consemnate.

La început, tendinţa de a nu participa la activitate va fi foarte mare. Uneori ne putem confrunta cu refuzul. Dacă dorim să avem rezultate pozitive îl vom introduce în grup puţin cât de puţin, cu pretextul utilităţii sale. Va conştientiza oarecum faptul că părerea sa contează şi că fără de ea proiectul nu va fi dus la bun sfârşit.

Într-un final, îşi va căpăta încrederea în sine, acasă fiind chiar va căuta tovarăşi de joacă cu care să relaţioneze. Este o acţiune dificilă, care depinde întotdeauna de bunăvoinţa atât a celui care oferă ajutorul cât şi a celui care trebuie ajutat.

Persoana care se implică în ajutorarea unor astfel de persoane trebuie să aibă foarte multă răbdare. Îţi propui un ţel, pe care vrei să îl atingi, îţi creionezi paşii, îi urmezi întocmai, cu discrepanţe uneori dată fiind situaţia, dar orice s-ar ivi pe parcurs tu ai un obiectiv de realizat şi produsul finit reflectă parcursul acestui demers.

Nu doar copiii se confruntă la ora actuală cu deficit de comunicare. Există şi adulţi care ajung să aibă în timp tulburări grave de vorbire sau atitudini antisociale. Întotdeauna, în astfel de cazuri, trebuie ştiută geneza problemei pentru a porni în rezolvarea ei.

Comunicarea este pionul relaţiilor sociale ditre oameni. Indiferent de context, ne vom confrunta cu situaţii de comunicare. Nu trebuie să ne ferim de conversaţii, dezbateri, discuţii simple. Exersarea comunicării este primul pas către o comunicare perfect normală.

Fără actul comunicării nu ni se poate răspunde nevoilor noastre, nu putem beneficia de lămuriri, conversaţie cu cineva drag. Interiorizarea este un duşman al comunicării care duce la pasivitatea unei persoane în vorbire.

Uneori vorbele de prisos, dar cel mai adesea ele au o însemnătate, un mesaj vital nouă. Se spune că de foarte multe ori îţi dai seama de caracterul unei persoane după felul cum vorbeşte, gesticulează. Toate acestea îl trădează, oricât de controlat ar fi.

Spun da comunicării şi totodată şansei oferite celorlalţi de a mă cunoaşte, de a interrelaţiona cu ei, de a face schimb de experienţe, de a socializa cum se cuvine într-o societate contemporană.

Prefacerea, şi nu plecarea...

2010-11-05T22:44:00.003+02:00

...poetului Adrian Păunescu! Un geniu se strămută din lumea efemeră, care se complace în plăceri, care a devenit un clişeu... se preface în tăcere, pentru o perioadă, pentru ca mai apoi versurile sale să abunde pe buzele noastre, să dăinuiască în vieţile noastre...

Avem nevoie de versurile sale, precum de balsam mângâietor sufletului... Nu vreau să îi analizez activitatea, vastă şi multa experienţă pe care nu o vom putea cumula niciodată... când l-am descoperit, m-am lăsat vrăjită de versurile sale, odată cu el, l-am descoperit şi pe Andrei, şi i-am ascuns în suflet, unde primeam bineţe...

A scris multe poezii despre iarnă, anotimpul meu preferat... şi nu numai... a lăsat o avere inestimabilă... toate volumele publicate sunt o avere naţională incontestabilă... nu am pierdut doar o prezenţă fizică, ci şi un om cu adevărat valoros, care a luptat pentru idealurile sale, şi care deşi mai avea multe de spus, s-a prefăcut în tăcere, s-a dus geniu strălucit, nu "Geniu pustiu" cum Eminescu spunea...

Dumnezeu să îl ierte şi să-l odihnească!! Dumnezeu să ne întărească ori de câte ori pierdem oameni extrem de valoroşi! Şi să ne împiedice să fim ipocriţi în a da atenţie unui om doar atunci când nu mai e! Adrian Păunescu va fi o continuitate... "flacăra" va dăinui... iar Cenaclul va renaşte amintindu-ne că lucrurile lumeşti sunt efemere, că în viaţă contează cum trăim, pentru ce trăim, în ce măsură merităm să fim, cât iubim, cât putem iubi, să fim iubiţi...

Timpul nu ne va dărui oameni la aceeaşi valoare!! Astăzi mă-ndoiesc!! Avem generaţii care nu îl pot egala!! Şi deci, niciodată depăşi... Va fi unic, întotdeauna...

"Dar nu pentru a-ţi spune ca e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc...!"(Adrian Păunescu)

- ar putea fi o ultimă adresare lumii: cu ultima speranţă, legat de viaţă, luându-şi adio, pios, cu lacrimi în ochi şoptind lumii acesteia - cu bune şi rele - un ultim "te iubesc...".

Să-i fie ţărâna uşoară !!

Heidi, fetiţa munţilor...

2010-10-31T17:47:00.003+02:00

E toamnă... şi toamna frunzele se prefac. Se prefac în tăcere, devin inerte... Se lasă vânturate de vânt, ajung sus, cât mai sus, unde nu-şi pot închipui.. se dau în spectacol, un spectacol fantastic, arămiu... destinat nouă, în plină toamnă...

A început cu o chemare. Chemarea lui. Chemarea muntelui :)
Încărcată de vise, de elan... am pornit pe cărări nebănuite... nu ştiam încă înspre ce mă purtau... dar avea să fie atât de frumos... necunoscutul e întotdeauna frumos, te face să mergi încrezător înainte, spre ceea ce vrei să descoperi...

Împreună trebuia să reuşim totul. Să demontăm mituri, să cucerim înălţimi, să închidem curiozitatea ochilor care cârtitori ne privesc... Mână în mână, tineri, frumoşi, mânaţi de idealuri... ne-aveam unul pe celălalt... zâmbindu-ne într-una, sorbind setea de viaţă de pe umerii ce ni se-atingeau... perfecţi, imperfecţi... doi îndrăgostiţi şi natura...

Bătrâneţea înţeleaptă, făptura matură ne arată cum trebuie să ne iubim, cum să îmbrăţişăm, cum să sărutăm, cum să ne dăruim celui pe care îl iubim... fără rezerve, fără a pune în balanţă atâtea trăiri... pur şi simplu dragoste de oferit, celui ce aşteaptă în vecinătatea ta... cu braţele deschise, zâmbind, sorbindu-te ca şi cum mereu ar fi ultima dată...

Iubesc culmile pe care mă ridici, de asemenea şi culmile pe care le urcăm împreună spre a ne defini scopul vieţii ... eşti prezent cu fiecare adiere şi-mi faci din clipe bucurie, le dai viaţă...
Un apus şi-un răsărit... un răsărit perfect, semn că începe ceva... Astfel ne-am petrecut clipa, fiecare cu gândurile lui, ţinându-ne de mână în armonie... eu, Heidi, fetiţa munţilor, ţi-am furat un pupic şi ţi-am spus cât de mult te iubesc :)

Mai lasă-mi-te-o zi...

2010-10-22T19:37:00.003+03:00

Ai venit odată cu toamna! Atât de calm, şi totuşi răscolind puţin câte puţin fiinţa-mi... Eşti blând, eşti calm... eşti adierea momentelor în care simt că nu mă împac cu mine...

De când îmi eşti în preajmă găsesc motiv să zâmbesc mai des. Zâmbesc cu tine, prin tine, prin noi...
Îmbrăţişarea ta caldă şi fermă e precum un răsărit frumos de soare! Mă reîncarci cu energie, cu dragoste, cu viaţă... Îmi dai aripi când nu mai cutez să zbor, mă încurajezi când cobor panta, mă urci pe culmi să simt pe deplin că trăiesc... m-am trezit la viaţă prin tine!! Mi-e de-ajuns...

Lasă-ţi chipul să-l sărut, să-ţi pun pe pleoape afecţiunea toată... vreau să-ţi ghicesc stările, trăirile... să te pătrund şi să te simt, tot mai mult să te simt... prezent, cum îmi eşti de ceva timp... în gânduri, în suflet, în viaţă, în idealuri, în toate...

Sufletele încearcă să se cunoască de fiecare dată! Sunt curioase şi din priviri îşi cunosc parcă şi trupurile... aluneci pe pante de vise şi faci minuni... îmi schimbi starea de fiecare dată... prin tine mă simt minunată...

Şi-n seri târzii, cu lună plină şi cu sălcii paravan... ţinându-mă la pieptul tău şi încălzindu-mă-n fiinţa ta... nu lăsa gânduri mărunte să ne despartă prea uşor... doar ţine-mă de mână, sărută-mi buzele de catifea... e atâta magie în clipele cu tine... şi frunzele au farmec, şi frigul e plăcut în preajma ta... când vezi un fulg de dragoste aprinde-l şi sărundu-l pune-ţi peste buzele-mi pecetea... şi nu uita că-n fiece fulg şi-n orice fapt de seară... sunt eu, prezentă... şi mă-ncarc de la iubirea ta... mai lasă-mi-te-o zi... şi încă una, la nesfârşit... lasă-mi-te mie, ca să te ştiu iubit :)

Replici ce îţi aparţin...gânduri ce-ţi închin...

2010-10-19T16:52:00.004+03:00

Fiinţe curioase, noi, oamenii. Căutăm continuu ceva care să ne împlinească, în care să se regăsească idealurile noastre. Găsim acel ceva, care ni se dă întru totul. Atunci când avem acel ceva, ne dorim altceva. Mereu altceva.

Ultimele două replici îţi aparţin. Nu credeam să le aud vreodată. Nu din gura ta. Nu vreau să caut iar. Nu acum când par să-mi fi găsit sensul. Lasă-mi visele neîntinate, lasă-mi clipele să mă bucure. Chiar dacă sunt efemere, chiar dacă la realitate mai târziu mă trezesc.

Nu credeam să doară vreodată un adevăr. Şi iată, că mă doare... cuvinte construite de tine înfig pumnale în inimă, lasă ochii minţii gânditori, ochii sufletului îndureraţi... ne dorim mereu altceva... tindem înspre ce? Par să-mi fi găsit calea... chiar dacă pietruit mi-e încă drumul... lasă-mă să-i dau forma care-mi place, să-l finisez cu dragostea vieţii mele... nu încurca ale mele căi... nici contră nu te pune... ci alături de mi-ai fi ar însemna ceva, fiindcă ai fi şi eşti motiv pentru-a lupta... m-ambiţionezi şi-mi dai putere pentru veci... atât mă rog, de-a pururi să te am... să simt dorinţa de-a lupta... şi trup, şi suflet... năzuiesc să-mi fii aproape... tu, care mă ridici mai sus de mine, te pot numi şi făcător de bine :)

Omul are nevoie de dragoste...

2010-10-16T22:06:00.003+03:00

Omul are nevoie de dragoste. Simte nevoia să îi fie arătată afecţiunea. Şi îşi arată afecţiunea în cele mai frumoase moduri posibile. Fie că e zi, fie că e ceas de seară. E mereu veghetor al dragostei.

Şi o cheamă de pe cărări neştiute, să-i intre în viaţă, să-i limpezească clipele cu frumuseţea-i neasemuită.Şi uneori, pentru dragoste, omul îngenunchează pios şi se roagă. Cu lacrimi fierbinţi, cu lacrimi de dor, cu suflet atins de dragoste şi gânduri îndreptate cine ştie către ce Făt-Frumos.

Omul are nevoie de înţelegere, de o mână strânsă, de o sărutare pecetluită pe frunte. Are nevoie de toate acestea şi de multe altele. Pentru că toate izvorăsc din dragoste, din nevoia omului de a împărtăşi tot ce are în suflet curat.

Avem nevoie de dragoste împărtăşită, de ceas destinat nouă. Fie că e dragostea unui părinte, a unui frate, a unui dascăl, a unui prieten drag, a unui animal, a lui Dumnezeu – avem nevoie de toate tipurile de dragoste.

Prin dragoste ne întărim, ne arătăm recunoştinţa, mângâiem, dăruim, ne dăruim şi simţim că e un act desăvârşit, pe care nu-l poate completa decât suflet cu suflet, împreunaţi pentru veşnicie, contopiţi de Eros spre a se împlini.

Dragostea de copil - curată, senină ... copil ce se bucură de rază de soare, de nori trecători, de baloane uriaşe şi colorate, de jocuri şi îmbrăţişarea tandră a mamei adeseori. Ochişorii în care se joacă lumini, trăiesc mii de speranţe. Braţele pe care cu drag le-ntind către toţi cei apropiaţi.

Jovialitatea vârstei, incandescenţa unui omuleţ – păstrătoare de viaţă, viguroasă şi pe deplin împărtăşită. Culoare, surâs, candoare – jocul copilăriei împletit cu jocul dragostei – ambele, buchet de speranţe strâns la piept şi legat cu şnur de credinţă.

Dragoste de adolescent, când în tine simţiri vibrează. Pasiuni stârnite, ropote de lacrimi pentru acel cineva. Deziluzii, un nou început de drum, trădări, prietenii furate. Gustul dulce al iubirii, primele sentimente ce oferă senzaţii ce dor.

Dragostea părinţilor noştri, unul pentru celălalt, dragostea lor pentru noi, dragostea lumii pentru toţi. Dragoste adultă, păstrătoare de valori. Dragoste matură, împlinită. Fruct ajuns la apogeu. El şi ea, închinaţi unul celuilalt – cu libertăţi, pasiuni, deosebiri şi asemănări.

Toate aceste tipuri de dragoste şi nu doar acestea, satisfac nevoi şi de aceea omul caută dragostea. Din nevoie de ea. Din speranţa că ea va răsări. Cuibărită oriunde, va sări pe cale, îmbrăţişând fiinţe ce-o caută cu dor. Va năvăli adesea, ne va purta pretutindeni, îi vom adulmeca urma şi beţi de iniţierea ei – pe înserat, îmbujoraţi pe pat de fân cu flori de câmp împresurat, vom adormi gândind la tei şi la fiori de iubire ce peste zi am trăit.

Omul are nevoie de dragoste. Ar face orice pentru dragoste. Fără dragoste suntem nimic. Cine iubeşte, e valoros. Cine oferă iubire, e nobil. Cine o primeşte, e binecuvântat. Dragostea nu are început şi sfârşit. Ea se naşte odată cu noi, precum o minune. Venim pe lume cu ea, ne naştem din ea, abundăm o viaţă întreagă de iubire. O păstrăm, îi găsim sensul, îl uităm câteodată.

Omul are nevoie de dragoste. Ca de aer. Ca de viaţa lui. Orice doză de iubire, se resimte înzecit în noi. Iubesc. Vreau să iubesc. Voi iubi. Te iubesc. Iubeşte-mă şi tu. Mă iubeşti. Iubesc clipa. Îţi iubesc ochii. Şi mâinile-n taină-ţi iubesc. Ne iubim. Şi e tot ce contează. Fiindcă aşa e dat: omul are nevoie de iubire. Şi iubirea are nevoie de om.

Trupurile noastre s-au certat...

2010-10-07T18:26:00.004+03:00

M-ai surprins din prima clipă...

Ţi-ai împreunat mâinile cu ale mele, ţi-ai încolăcit braţele în jurul meu... Emanai atâta căldură, viaţă...

Sfetnic ne erau stelele care tronau deasupra noastră, atmosferă de basm - focul ce pâlpâia cu viaţă, dăruindu-se parcă nouă, pentru-a ne încălzi...

M-ai purtat pe braţe de vise - credeam că-i aievea, puţin, în sinea mea, m-am amăgit...

Noaptea şi-a pus pecetea asupra noastră, iar sărutarea ta s-a dăruit buzelor mele. Sărutai lacom fiinţa-mi, adulmecai din mine fiecare secundă... Minunaţi, unul de celălalt,ne pierdem în trăirea-visare...

Timpul trecea peste noi... unul lângă celălalt, încălzindu-ne trupurile.

Zorii zilei s-au revărsat peste noi feeric, topind cea dintâi sărutare în braţe ferme şi-n acelaşi timp indecise.

Îmi desenai fericirea pe chip, puneai grame de pasiune pe buzele-mi. Stingheriţi, secretoşi, cu taine doar de doi împărtăşite - ne-am continuat clipa de viaţă.

Ştiu doar că, din acea clipă,te-am privit cu alţi ochi: ai răsărit în mine voinţa, ai renăscut dragostea. Şi cu timpul, toate acestea, vor reconstrui încrederea. Încrederea pierdută nu ştiu pe ce cale, abandonată în tumultul vieţii, dărâmată de promisiuni şi vise trecute.

Iar acum, mână în mână, cu ochii licărind de fericire, transcedem spre culcuşul viselor noastre, cuibărindu-ne şi lăsând loc temerilor, gândurilor, îndoielilor, speranţelor, deziluziilor...

Trupurile noastre s-au certat... e o impresie doar... Ştiu doar că la tangenţa lor stă mărturisirea unei licăriri în noapte, când de pe buzele mele s-au desprins primele cuvinte spre a-ţi lămuri nelămurirea mea.

Suntem doi, avem pasiuni,trăim intens viaţa,renunţăm cu greu la noi înşine în favoarea celorlalţi.

Stau şi mă gândesc dacă aş face într-un fel compromisuri. Chiar dacă nu sunt de acord cu ele. Chiar dacă ar fi contrar mie.

Compromisurile uneori echilibrează balanţa. Şi ne-ar fi mai uşor: şi mie, şi ţie să rupem din timpul nostru şi să devenim uneori NOI.

Până atunci nu-mi rămâne decât viaţa mea, de care atârnă convingerile toate şi în care îi includ, întotdeauna, pe toţi cei pe care îi iubesc şi îi respect.

Nu te-ntreba continuu "de ce?", "când", "unde", "cum?"... sunt relative, toate acestea...

Ştiu doar că uneori timpul şi spaţiul se comprimă făcând caracterele să se tolereze, trupurile să se accepte, eu şi tu devenind NOI chiar dacă ni se pare că acceptăm acest lucru prea uşor, chiar dacă ni le asumăm toate...

Mă ştii încă mândră, greu de urnit în căutarea ta... însă mă bucură fiecare gest al tău, fiecare impuls de-a veni în întâmpinarea mea... şi iartă-mă fiindcă-s laşă precum mă ştii, că-mi măsor fiecare pas... Iartă-mi felul de-a te iubi şi totodată iartă-mi îndrăzneala!

Trupurile noastre par a se fi certat, dar convieţuiesc în deplină armonie. Şi mai ştim că în timp şi spaţiu, de oriunde şi de nicăieri, cu sufletul, suntem NOI mai conştienţi ca oricând, mai aprinşi de dragoste ca niciodată, dorind a recupera timpul şi de a nu lăsa viitorul să ne trădeze chemarea.

Trupurile noastre s-au certat... lucru de neîmpărtăşit nimănui... Te sărut când te văd, când te-nchipui, când te visez, când mi-e dor... te-mbrăţişez când sunt prinsă în proiecte... întotdeauna îmi fac timp şi pentru tine... te port în suflet, cum nici nu ştii...

Sclipirea din priviri...

2010-09-18T00:00:00.002+03:00

Primele zile sunt de acomodare. Cele care le precedă, de ataşare.

Şi toate la un loc, dau naştere emoţiilor... Capete strălucitoare, mânuţe dibace, zâmbete timide...

Sclipirea din priviri le este distinctă. Sunt cei mai puri, mai buni, mai bine intenţionaţi. Sunt foarte fragili, dar în acelaşi timp puternici şi inteligenţi. Ştiu să te respecte, să-ţi tolereze indispoziţiile, să îţi zâmbească complice...

În momentul în care te simţi cel mai puţin motivat, ei sunt cei care te încurajează şi fac toate acele lucruri de care te poţi mândri.

Nu sunt în stare să trădeze ce ai clădit. Şi ştiu, deşi nu prea o arată, să aprecieze ce faci pentru ei.

Sunt ei, COPIII, alături de care îţi petreci zilele şi culegi din ele magia... Cei care ştiu să te aştepte fără să le ceri, care te poartă în gând, care ştiu să te facă să rămâi, să stărui,...şi pentru care PLECAREA TA e o durere de care nimeni nu-i poate lecui...

Sclipirea din priviri mă va urmări în tot ce voi face. Fie că voi fi departe, fie că voi fi aproape - lucrurile frumoase mă vor ţine în picioare, mă vor motiva, vor continua să dea sens vieţii mele şi mă vor determina când am reţineri, să dăruiesc, la nesfârşit, să dăruiesc...

Verde - culoare demnă de o zână...

2010-09-07T17:55:00.004+03:00

Pretutindeni, pe unde am pelegrinat, am fost înconjurată de verde... verde regăsit în diverse nuanţe, forme, perceput la ore din zi sau noapte... verde care este reflectat chiar de ochii mei... şi cred că nu există Vărsător care să nu iubească culoarea verde (mie îmi place mai nou şi albastrul) ...

Rochiţe verzi, cercei verzi - fie ei fluturaşi sau trandafir - , gablonţuri verzi, mărgele verzi, o infinitate de verde - de la nuanţe de verde închis până la cea mai deschisă nuanţă...

Însă în verdele din natură mă regăsesc cel mai bine... perceput de ochii mei verzi, care pe alocuri mai absorb din puterea naturii şi îşi depozitează resurse pentru timpurile în care nu vor mai fi atât de verzi...

Culoare demnă de o zână... sună frumos... însă eu nu mă cred o zână... mai degrabă sunt un om supus greşelilor, care uneori face şi lucruri bune... important e că sesizez când greşesc, recunosc, încerc să mă îndrept... ceea ce înseamnă ceva.

Doar două peceţi - de un verde frumos - regăsesc în cuprinsu-mi: doi ochi veseli şi surâzând, doi ochi lăcrimând pios la încercările la care îi supune viaţa, doi ochi ce se deschid pentru lume, doi ochi ce îşi dau unul altuia paginile clipind efemeritatea uneori dureroasă a momentelor ce le-am vrea eterne, dar care sfârşesc când nici n-am clipit...

Câte idei se pierd oare într-o clipă în care nici nu clipim?? Dar dacă clipim mai des, accelerăm intensitatea trăirilor?? Sau timpul ni se scurge printre gene mai nerăbdător??

Nu ştiu, însă ştiu că verdele meu veghează asupra acestor lucruri... sunt întrebări pe care mulţi şi le pun... dar nu suntem în măsură să oferim răspunsuri complete când n-am experimentat nici măcar pe jumătate din ceea ce suntem şi vrem să fim...

Şi totuşi, hai să fiu zâna bună, să alerg după stele în noapte... şi totuşi ce fac când mă identific cu Licurici? Îmi aprobaţi dubla identitate?? Sau o să-mi spuneţi zână bună care aleargă precum un Licurici dispărând în noapte după ce a înfăptuit ce şi-a propus..?? Probabil, las la latitudinea voastră... poate îmi redaţi gândurile şi-n scris... până atunci VERDE am zis ;))

Sursă de inspiraţie pentru articol:

Eu şi o prietenă ne dădeam replici pe Facebook abordând diverse subiecte... Ea, Mădălina, are descărcate în albumul ei denumit sugestiv "My friends" trei fotografii ce mă reprezintă.

După cum mă ştiţi, cel mai adesea îmbrac culoarea verde sau se poate să mă fi născut cu o afinitate spre această culoare - de ce nu, să mă fi născut chiar verde? Glumeam :P

Sub una dintre fotografii era postat un comentariu de către o persoană de origine turcă (am presupus noi)... pe care Mădălina l-a tradus cu Google translate şi aducea foarte mult cu titlul blogului... evident această întâmplare este şi sursa inspiraţiei mele... (evident :P, Mădălina, nu sunt de acord cu Google translate...).

Sosit-a în prag primăvara

2010-09-06T22:29:00.004+03:00

Concursul naţional de creaţie literară "Ionel Teodoreanu",Iaşi,2010...

Călean Cristiana, clasa a VI-a

prof. îndrumător: Nadina Maria Szakacs
Şcoala Generală „Adam Müller Guttenbrunn”
Zăbrani, judeţul Arad

Era o zi frumoasă de primăvară, soarele strălucea şi florile se lăsau mângâiate de adierea vântului. Păsările ciripeau voioase prin copacii înfloriţi. Iarba verde încet, încet răsărea din pământul încălzit de razele soarelui. Albinuţele cântau voioase printre păpădiile galbene. Fluturaşii coloraţi şi veseli zburau fericiţi admirând lalelele roşii şi galbene, care îşi deschideau petalele pentru a-şi arăta, mândre, frumuseţea.
Cerul de un albastru deschis ne arată frumuseţea sa deplină, nici un norişor nu se arăta pe cerul strălucitor. Nişte copii drăgălaşi se zăreau prin iarbă. Lăcrămioarele albe precum spuma laptelui aşteptau nerăbdătoare să fie culese şi aşezate în coşuleţe.
Se puteau zări mingi colorate şi de toate dimensiunile, aruncate în sus de copiii dornici de joacă. Roţile bicicletelor se mişcau frenetic, la fel zbârnâiau şi trotinete-le sub glasurile cristaline şi clar precum nişte ape limpezi ale copiilor.
În curtea fiecărui gospodar se vedeau pomi înalţi şi veseli, cu frunzele verzi şi bucuroase, legănate de vânt şi sprintene la sosirea primăverii. Chiar şi micile necuvântătoare caută ca în zilele precum acestea să se joace. Pisicuţele se răsfaţă în iarbă cu un ghemotoc de aţă între lăbuţe. Căţeii se joacă lătrând cu bucurie. Căluţii se înfruptă din iarba fragedă şi presupun, pentru ei, foarte gustoasă.
Fiind o zi splendidă, cu acordul mamei, mi-am luat sora la plimbare la nişte verişori. Pe drumul spre casa verişorilor noştri ne-am întâlnit cu prietenele mele şi am hotărât să poposim puţin cu ele. Din păcate, timpul era limitat, aşa că a trebuit să ne luăm la revedere şi să ne vedem de drum.
Am pornit la pas şi la un moment dat am ajuns şi la verişorii noştri. Am povestit cu ei, am luat cina. După aceea, poposind pe prispa casei, am privit luna, stelele. Totul era atât de frumos, părea ireal.
Stelele străluceau atât de puternic, cerul era de o seninătate rară. Luna părea a încerca să ne spună ceva, zâmbind, sclipind a aduceri-aminte din galaxia stelelor şi-a închipuirilor celeste. Privind către stele, am compus un cântecel dedicat copiilor care nu au părinţi:

Precum stelele sclipesc,
Ai tăi părinţi te iubesc,
Şi sigur într-o bună zi
Cu ei te vei întâlni.

Este un cântec frumos, însă şi foarte trist.
S-a făcut târziu. Intrăm în casă cu toţii. Mătuşa ne pregăteşte un desert foarte bun, care ca aspect, dar şi ca gust arăta foarte bine. L-am savurat din plin mulţumindu-i pentru grija-i şi bunătatea cu care ne servise.
Ne-am pus în pat. E rost de noapte bună! Sclipirile de stele îmi scapără iarăşi în minte, adorm privind luna. Câtă pace, copiii dorm, somn uşor necuvântătoarelor. Linişte deplină!
A doua zi, unchiul nostru ne-a făcut o surpriză promiţându-ne o drumeţie în pădure. Ne-am pregătit conştiincioşi rucsacul şi nerăbdători am pornit pe calea pe care speram să găsim aventura.
După un drum lung, am poposit şi noi undeva. Am savurat apa rece de izvor. Arşiţa primăverii se făcea resimţită. Nu era încă vacanţă, dar simţeam paşii acesteia şi îi adulmecam.
Am coborât în vale, ne-am instalat cortul şi am vizitat împrejurimile. Am zărit râul, curgând limpede şi liniştit. Apa era rece, cristalină. Ropote la gura de vărsare dădeau senzaţia de cascade şi de vis. Flux - reflux. Linişte, a naturii chemare.
Copacii erau verzi, cruzi, nepătrunşi de frică înmugureau deschizându-ne noi căi de explorare. Am surprins şi iepuraşi alergând. Iepuraşi cu care nu puteam ţine pasul. În fuga lor, pupilele se măreau, mie îmi creştea dorinţa de a le ţine isonul. Am prins unul, l-am ţinut în braţe, l-am răsfăţat. Am zărit o vulpe. Mândră în felul ei, păşea făcându-ne în ciudă. Am făcut un picnic. Mare veselie, mare, zâmbete de copii culese de unchiul din zbor, joacă, jovialitate.
Am creionat până şi portrete: ale noastre, ale vreunui copac glumeţ, un iepuraş mai îndrăzneţ, o floare mai răsărită printre celelalte. Nu l-am putut creiona pe un-chiul. Nici nu aveam cum. Fire energică, nu stătea o clipă locului.
Spre seară, am rămas în acel loc unde ne instalaserăm corturile. Am făcut un foc mare de tabără şi am depănat, până târziu în noapte, poveşti. Cred că îmi va rămâne întipărită drumeţia plănuită de unchiul meu. E ceea ce aveam nevoie.
La primele raze de soare ne-am deşteptat din somn. Eram somnoroşi fiindcă am stat până târziu. Am pornit uşor către casă unde ne aştepta mătuşa.
Am petrecut încă o zi alături de rudele noastre dragi, iar spre seară ne-am întors acasă unde le-am povestit părinţilor ce frumos petrecurăm noi. Abia am aşteptat să ajung acasă, să îl strâng pe Toby, pisoiul meu, la piept.
Mulţumesc primăverii pentru felul său încântător de-a fi. Ne cucereşte clipele cu razele sale încântătoare, ne dăruieşte bucurii nespuse. Mulţumesc că ai sosit, primăvară dragă. Eşti mai mult decât mi-am putut închipui. Odată cu tine visele încep să prindă contur, jocul de copil reînvie, sufletul tresaltă şi vibrează la fiecare atingere.
Când vine primăvara, natura îşi spală chipul în semn că a ieşit de sub auspiciul anotimpurilor reci şi rigide, lăsând loc frumosului.
Şi totuşi, de ce aceste frumuseţi sunt trecătoare? De ce se substituie una alteia? Primăvara a căpătat noi rezonanţe în sufletul meu. Îi păstrez un loc special, de unde nu poate nimeni fura strălucirea ei.

Vasilciuc Vinicius

2010-09-06T22:08:00.005+03:00

Concursul naţional de creaţie literară "Ionel Teodoreanu", Iaşi,2010...

Clasa a VI-a
prof. îndrumător: Nadina Maria Szakacs
Şcoala Generală “Adam Müller Guttenbrunn“
Zăbrani, judeţul Arad

MAMA

Mamă, mamă dulce mamă,
Te iubesc şi te-am iubit
Tu mi-ai fost mereu aproape
Chiar şi-n ceasul cel cumplit.

E dorul acela de mamă
Că-n anii mei mici m-ai crescut
Sfioasă, cu grijă şi teamă
Mi-ai fost mângâiere şi scut.

Vin gânduri atâtea,
Noiane întregi de-amintiri
Lăsând fiecare-n amintire
Amprenta curatei iubiri.

ÎN DIALOG CU DRAGOSTEA

Iubitul: Peste luna luminoasă
Îţi zăresc ochii arzând
Şi te-aştept în seara aceasta
La hotar de dor şi gând.

Sunt plecat din ţara mea
Dar când voi reveni iară
Vreau cu mine s
ă rămâi
Să-mi fi stea seară de seară.

Iubita: Te aştept iubitul meu
Eu te voi iubi mereu,
Când vei reveni la mine
Vor fi zări de doruri pline.

Luna ne va cununa,
Râul ne va săruta,
Din Eminescu îmi vei recita
Ţinându-mă în poala ta.

EMINESCU

Eminescu, Eminescu
Cel mai drag poet citit
Toţi bogaţii, toţi săracii
Te-au iubit şi te-au dorit.

Toate cărţile ce-ai scris
Noi cu drag le-am răsfoit
Fiecare poezie am citit, am recitat
Codrul ştie frumuseţea poeziei
Fiindcă lui i se arată
Luceafăr, în splendoarea toată.

SCLIPIRI DIN FLOAREA MEA

Era odată o floare,
P floare minunată
Care de fiecare dată
Era parfumată.

Parfumul ei şi astăzi
Ne-ncântă în bucurie
Şi când vântul adia
Floarea, mireasma-şi răspândea.

PRIMĂVARA

Iată cum în zborul ei - iarna,
A plecat de pe la noi
Şi cu mireasmă de floare - primăvara
N-a uitat că-i vremea ei.

Toţi o aşteptam pe cale
Să ne dea vieţii culoare
Că ne-a fost destul trei luni
În a iernii închisoare.

Şi tresaltă iar pământul,
S-a trezit din nou la viaţă
Să-şi arate măreţia
Printre cântece şi jocuri
Ne expunem bucuria.

Simon Jessica

2010-09-06T22:04:00.003+03:00

Concurs naţional de creaţie literară "Ionel Teodoreanu", Iaşi,2010...

clasa a V-a

prof. îndrumător: Nadina Maria Szakacs
Şcoala Generală “Adam Müller Guttenbrunn”
Zăbrani, judeţul Arad

SĂ PREFAC ÎN DRAGOSTE LUNA

E noapte, afară
Dar cine poate dormi?
Când luna răsare,
Precum o zare...

Şi tremură codrul,
Crengile-şi flutură-n vânt
Se-aud depărtări...
Ce o fi oare?
Un cântec de dor, de alinare?

Şi-mi spune mama
Cu blândul ei glas,
Să cuget la clipele ce ne-au rămas
Să ne-amintim de Eminescu mereu
Astăzi, aici, mâine şi-ntotdeauna
Să privesc către Luceferi
Să prefac în dragoste luna.

PRIMĂVARA

Bună ziua primăvară!
Te întâmpinăm în prag
Şi privim cum îmbraci haina
Şi ne-aduci un zâmbet drag.

Primăvară preafrumoasă
Ai venit ca să ne dai
Jocul fără de-ncetare
Zile lungi, armonioase
Serile cu lună plină
Când ne-aduni din nou în case.

O RAZĂ DE LUMINĂ

O rază de lumină
Ne cheamă azi pe noi
Şi farmec se adună
Când ştim că fiind copii
Putem în voie să iubim
Orice mişcare de sub soare,
Bobocul înflorit devreme
Că nu avem de ce ne teme.

O rază de lumină
Vegheri sub ploi de stele
Şi adunând din gânduri
Cele mai mari minuni
Când alergând după noroc
Lumina pâlpâie fără-ncetare
Şi vrând s-ajung către lumină
Prefer copil ca să rămân
Am timp s-ajung şi mare.

CE ÎNTÂMPLARE MINUNATĂ

Ce întâmplare minunată
Ne-ntâlnim de fiecare dată
Fără a şti destinul pe care căi ne poartă...
Iubirea mea-i încrezătoare
Într-o inimă prea mare
Ce întâmplare minunată
Tu băiat, iar eu - o fată
Să fim mereu laolaltă.

DIN DEPĂRTARE TE ZĂREAM

Din depărtare te zăream
Şi mi-aminteam că a trecut un an
Sau poate chiar mai bine
De când, din amintiri
Au rămas numai ruine.
Oricât de mult încerc
În alţii să te regăsesc
Mi-e teamă ca să nu greşesc
De-aceea poate rătăcesc
Într-un târziu, în braţe cu fotografia ta
Privind la depărtări ce nu te vor chema.
Astăzi nimic nu mi te va mai reda
Nici soarele, nici ploaia
Nici liliacul înflorit
Şi plâns-au florile,
După iubirea ce din faşă încă a murit.

Sas Robert

2010-09-06T22:01:00.003+03:00

Concursul naţional de creaţie literară "Ionel Teodoreanu", Iaşi,2010...

clasa a V-a

prof. îndrumător: Nadina Maria Szakacs
Şcoala Generală “Adam Müller Guttenbrunn“
Zăbrani, judeţul Arad

DOAR UN SUFLET

Eu, Doamne, sunt doar un suflet de copil
Şi răsărit în plin April
Te rog să dai părinţilor
Multe bucurii în viaţă,
Fericiri din partea mea
Şi să îi ţii sănătoşi
Pe părinţii mei frumoşi.

Doar un suflet eu pot fi
Ce nu poate mult greşi
De-aceea îndrumă-mă
Şi pe cale cheamă-mă.

Învaţă-mă să fac doar bine
Să port îngeri lângă mine
Şi în buna Ta dreptate
Să fiu plin de bunătate.

Doar un suflet, o fiinţă
Încărcată de credinţă
Nu cer multe, să cresc mare
Şi frumos ca şi o floare.

TE STRIGĂ UN COPIL

Te strigă un copil pe nume
Şi pleci, uitând de toate-n urma ta
Şi plânge sărmanul, nu poate
Răbda, indiferenţa ta....

Te strigă un copil cu glasul
De înger care cere ajutor
Nici nu priveşti la cel rămasul
Nici nu te îngrijeşti de el.

Te strigă un copil cu lacrimi
Cu glasul înmuiat de dor
O îmbrăţişare ar fi de-ajuns
Ca preţ al anilor ce mor.

Te strigă un copil cu disperare
Luptându-se cu clipa grea
Tu nici habar dar nici răbdare
Nu ai să vezi ce sufletul acela vrea.

Te strigă un copil zâmbind pe cale
Cu braţele deschise larg a căutare
Crezând că-şi va găsi o alinare
În reci, braţele tale.

Dar poate să aştepte
Înfrigurat şi singur
Tu n-ai răspuns pentru nici o chemare,
Eşti mult prea cufundat
În altă căutare.

EŞTI MINUNATĂ

Tu mamă, glas dulce de rai
Eşti minunată între toate
Speranţa că eşti veşnică îmi dai
Şi-mi faci clipele minunate.

Eşti minunată mama mea
Binecuvântare Dumnezeu să-ţi dea
Eşti braţul straşnic care nu mă lasă
Eşti îngerul ce mă veghează.

Lumini se-aprind prin tine şi în preajma ta
Eşti minunată, doamna mea
Tu m-ai născut şi m-ai crescut cu dragoste de mamă
Eşti fericită precum şi te cheamă.

Eşti minunată, tu femeie-ntre femei
Ca tine simt acum că nu-i nici una,
Ai darul de-a mă mângâia
De a-mi uşura o noapte grea
Şi pentru toate-ţi mulţumesc,
Mămica mea.

UN GLAS FERMECĂTOR

Ce să fie oare?
Un glas blând de soare
Dă din aripioare

Şi trimite raze
Bucurie nouă,
Fără să mai plouă.

Glasul unei flori
Cu multe culori
Cu petale sute,
A-nceput azi să cuvânte.

Şi natura toată
Cântă minunată
Stelele tresaltă
Bucurie-naltă.

Cine ar putea,
Astăzi să ne dea
Bucurii nespuse
Şi daruri ascunse?

Glas fermecător,
Zâmbet răpitor,
Căldură de rază,
Îmbrăţişări de amiază.

DOAMNA ÎNVĂŢĂTOARE

O văd venind pe cale
Pe cine credeţi oare?
E doamna învăţătoare.

Blajină şi supusă,
Cu fruntea gânditoare,
Obrajii arşi de soare.

La piept poartă o broşă
Simbol de primăvară,
Frumoasă-i stă prinsă
O cală.

E doamna ce mă-nvaţă
Ce-mi poartă copilăria
Şi-n toate îmi oferă,
Senină, bucuria.

Cu toţii o ghicim
Când este supărată
Căci plânge biata fată,
Nu-şi poate lacrimile-opri.

Buzele uşor îşi muşcă
Priveşte visătoare,
S-o vezi e o încântare.

Când este fericită
Tresaltă şi palpită
Dă viaţă lucrurilor
Şi risipeşte orice nor.

E doamna învăţătoare
Surâs dar şi candoare
Femeie minunată
De Dumnezeu lăsată.

Veşnic împăciuitoare
De noutăţi abundă
Hrănind a noastră minte
Ce-i mai mereu flămândă.

E doamna ce m-ajută
Să-mi zvânt o lacrimă când doare
E luptătoare care
Trimite soli în zare.

Cu ea mă simt în siguranţă
Şi văd altfel culorile, parcă deschise
Şi stând în preajma ei, mă simt
În basm sau poate-n vise.

Pentru-a ei bunătate
Zile cu soare-am da
Doar să-i vedem pe chip
Mereu mângâierea.

Şi de o supărăm
Tot ea e împăciuitoare
Ne vindecă tristeţea şi avântul
I se citeşte pe buze, blând - cuvântul.

Doamnei învăţătoare
Cu toţii îi suntem fii
Şi culegând flori de pe cale
De toate-i dăruim, agale
Dar nu câte ar merita,
Ea care, pentru noi, s-ar sacrifica.

Postolachi Alexandra

2010-09-06T21:59:00.003+03:00

Concursul naţional de creaţie literară "Ionel Teodoreanu", Iaşi,2010...

clasa a VI-a

prof. îndrumător: Nadina Maria Szakacs
Şcoala Generală “Adam Müller Guttenbrunn”
Zăbrani, judeţul Arad

CĂTRE MIHAI EMINESCU

Un băiat cu plete negre,
Eminescu îşi spunea,
Prin poezia lui frumoasă
Sufletul mi-l mângâia.

Când Luceafărul se-arată,
Eu mi-l şi imaginez,
Prin pădure şi prin codri,
Coborând, cu el visez.

Când vântul uşor adie
Printre crengile de pin
Pe Luceafăr îl zăresc,
Îl admir şi îl iubesc
Deşi e neomenesc.

VISUL MEU

E seară, iar luminile se sting
Adorm, însă fiorii mă cuprind
Iar dintr-o dată,
Într-o poveste par să mă fi confundat
Şi era cumva, ciudat...
Erau prinţi, eram prinţese
Ca să vezi al nopţii vis
Ce poveşti poate a ţese...
Visul meu frumos şi efemer
A fost, cred, dar de la cer
Ca să nu uit niciodată,
Că deşi, lumea se pierde
Poate fi şi minunată.

AŞ VREA SĂ FIU...

Aş vrea să fiu un nor
Şi să mă-nalţ uşor
Departe, în zare
Cât mai departe,
Unde nu pot pătrunde
Intrigi şi răutate.

Aş vrea să zbor,
Să fiu o zână,
Să mă transform
În mamă bună.
Să pot da tuturor copiilor
O mângâiere, o alinare
O îmbrăţişare, o sărutare.

Aş vrea să fiu
Plimbată către toate
Lumile posibile
Dacă se poate.

Aş vrea, întruna, ca nebuna
Să ocolesc priviri ce ard
Şi să răzbat mulţimea toată
Aş vrea din răsputeri
Să răsplătesc o crudă soartă.

IUBIREA PRIMĂVERII

Iubirea primăverii
Şi crudul fir al ierbii,
Galbenul lalelelor,
Şi strănutul de puf
Al păpădiilor.

Iubire cu promisiuni deşarte
Nopţi petrecute
De acel - el - departe,
Zile pustii şi frunze rătăcite
Primăveri de care
Doar verdele de catifea
Mi-aduce, azi, aminte.

Iubirea primăverii
Când totul chiar se cere:
Un dor şi-o apă lină
Un zumzet de albină,
Priviri clar căutate
Şi uitate ocheade.

Iubesc ape, iubesc mări
Iubesc calde primăveri
Şi marea eu o iubesc
Când de tine-mi amintesc.

Iubesc calmul primăverii
Zâmbetul nemângâierii
Glasul dulce-amar al trădării
Şi ochii ce nu se dau uitării.

Iubesc frumuseţea ta
Când miroşi a primăvară
Îţi iubesc sufletul de mai
Când cu mireasmă de tei
Eşti al meu, şi nu al ei.

PRIMĂVARĂ - TIMP FRUMOS

Timpul trece, nu rămâne
Glasul cu paşi repezi tace
Toate-şi scutură un nume
Nu-i om, fără de verde, să se-mbrace.

Primăvară, timp frumos
Cât de mult eşti aşteptată
Tu, natură, preacurată
Dai fiori, hrăneşti speranţe
Vii, aduni în urma ta
Tot ce-un suflet îţi va da.

Soarele cu strălucire,
Nori senini fără umbrire,
Chip în lumină scăldat,
Glas în lacrimi înecat,
Inimă de căutat,
Un sărut de neuitat.

Primăvară, draga mea,
Toate vor să ţi se dea:
Umbra teiului în floare,
O narcisă zâmbitoare,
Scâncetul unui copil,
Adiere de April.

Primăvară, timp frumos
Străduieşte-te să stai,
Clipe dragi să ne mai dai.
Nu pleca atât degrabă
Te mai vreau o lună-ntreagă
Zâmbitoare şi frumoasă,
Primăvară, îmi eşti casă.

Petrovici Dian

2010-09-06T21:56:00.003+03:00

Concursul naţional de creaţie literară "Ionel Teodoreanu", Iaşi,2010...

clasa a VI-a

prof. îndrumător: Nadina Maria Szakacs
Şcoala Generală “Adam Müller Guttenbrunn”
Zăbrani, judeţul Arad

ÎNDRĂGOSTIT

Eu sunt poet
Dar mai presus de toate,
Sunt doar un biet îndrăgostit
De dor cuprins, în noapte...

Şi trec prin zile, şi trec prin noapte
Uitând de mine,
Uitând de toate.

De tine, însă
Eu nu pot uita
De tine aprinsă-mi este inima
Şi orice sens astăzi aş da
Eu fără tine nu pot fi, nu pot exista!

COPACUL

Câţi oameni oare nu s-au odihnit
Sub umbra ta, copac, de timp îmbătrânit?
Şi-acum mai am speranţă şi lumină
De verdele coroanei tale mi-este viaţa plină.

Toamna este la sfârşit
De-aceea lângă tine ne-am oprit
Coroana ta de frunze mângâie,
Covor formează-ntruna...
Tu, mie-mi eşti, copac iubit
Poezia, clipa, furtuna
Să ştii însă că nu te compari cu nici una.

DOR DE TINE

Eu port în mine
Şi stări de rău şi stări de bine
Şi-un mare dor
Pe care nu pot să-l alin,
Mereu suspin.
Şi-ncerc să scap de chin,
Dar nu-i uşor,
Numai iubindu-te
Poate să-mi fie dor.

STROFĂ

Mă-ntorc şi-acum
Spre locul primei întâlniri
Adulmec mirosu-ţi,
Mi te-nchipui întruna
Adun cu o mână, de liliac - floarea
Iar cu cealaltă adun amintiri.

GÂNDURI

Multe gânduri
Mi s-au scurs, astăzi,
Printre rânduri.
Am scris întotdeauna
Dar cine le-nţelege?
Fiindcă iubind, scriind
Năuc fiind, nu-i lege
Nici taină toate acestea ca să le dezlege.

Nistor Roxana

2010-09-06T21:51:00.003+03:00

Concursul naţional de creaţie literară "Ionel Teodoreanu",Iaşi,2010...

clasa a VI-a

prof. îndrumător: Nadina Maria Szakacs
Şcoala Generală “Adam Müller Guttenbrunn”
Zăbrani, judeţul Arad

EMINESCU

Eminescu, Eminescu
Tu, al nostru, poet drag
Ai aprins lumina-n ţară
Tu fiinţă solitară...

Ne-amintim şi regretăm
Poezii îţi recităm,
Cu aducere aminte
Ne rugăm la cele sfinte...

Multă vreme a trecut
Dar nu te-ai mai abătut
Nicicând în calea mea,

Luceferi mari
Doar versuri ne trimit,
Şi deşi nu-i zărim prea des,
Deşi promit...

MAMA

Mama mea, de ziua ta
Îţi ofer dragostea mea
Şi din suflet îţi doresc
Sănătate şi succes.

Cu lumina ta cea caldă
Şi cu ochii tăi frumoşi
Luminezi intens fiinţa-mi
Faci copacii bucuroşi.

Din frumoasa-ţi dragoste
Şi din iubirea-ţi aleasă
O, tu mamă, preafrumoasă
O mulţime-am învăţat.

Tu, înger să-mi rămâi
Din ceasul cel dintâi
Pân’ la ceasul cel din urmă
Aleasă a copilăriei şi paşnică stăpână.

TOAMNA

Câte-o frunză, câte două
Secerate la pământ,
Frunze argintii, uscate
De copac s-au despărţit.

S-au dus iar păsărelele,
Cuiburile-s goale şi pustii
Au lăsat în urma lor
O privire cu mult dor
Şi copacii care plâng
După frunza tremurând…

CIUPERCILE

Prin pădurea-ntunecoasă
Adesea încep să răsară,
Lângă un arbore
Prind viaţă
Şi când cresc mai mărişoare...
Copiii le culeg cu drag
Pentru că le place pălăria lor,
Tulpina ce de vânt se-anină
Şi când, le-alege, a mamei, privire senină!

CERUL, SOARELE ŞI NOI

Cerul e-n lume ştrengar
Soarele-i veştmântul lui
Încercăm, noi, în zadar
Să prindem, în palme,
Adierea vântului...

Cerul, soarele şi noi
Porniţi într-o bună zi,
Am cules cu bunătate,
Flori frumoase, colorate
Şi le-am făcut curcubeu.

Pentru mine, pentru tine,
Pentru noi, purtaţi de bine,
Pentru-ntreaga omenire
Însetată de iubire.

Nistor Denis

2010-09-06T21:48:00.004+03:00

Concurs naţional de creaţie literaă "Ionel Teodoreanu", Iaşi,2010...

clasa a VI-a

prof. îndrumător: Nadina Maria Szakacs
Şcoala Generală “Adam Müller Guttenbrunn”
Zăbrani, judeţul Arad

EMINESCU, EMINESCU

Eminescu, Eminescu
Ce mai faci tu, Eminescu?
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme a trecut.
Viaţa-i grea, dragostea-i mare
Când zăreşti o domniţă-n cale.
Eminescu, Eminescu,
Dragul nostru Eminescu,
De ce nu ne mai aduci
Versuri scrise din clăbuci?
Eminescu, Eminescu
Te iubim, noi, Eminescu
Şi mereu vom celebra
Naşterea şi moartea ta.

FLORICELE ÎN STELE

Floricele, floricele
Dragostea mea văd în stele
Dacă nu-mi văd dragostea
Visez că zbor spre o stea.
Floricele, floricele
Aş vrea să ajung la ele
Floricele, floricele
La dragostele mele.
Iar dacă nu pot rezista
Îmi apare dragostea
Şi mă contopesc cu ea
Vă iubesc, dragi floricele
Vegheaţi visurile mele.

ÎNDRĂGOSTIT

Vă întrebaţi ce e cu mine
De ce dau vieţii mai mereu culoare?
Există un motiv anume
De asta, eu exist sub soare.
Iubesc, respir, trăiesc prezentul
Contează numai clipa care
Ne aduce-alături ca din întâmplare.
Iubesc şi sunt îndrăgostit de toate
De părul ei, de mâna ce culege flori
De vocea blândă care mă trezeşte-n zori.

Îndrăgostit, cu capu-n nori
De ea pe veci încătuşat
Dacă aţi vrut să ştiţi motivul
Iată că acum l-aţi aflat.
Ca ea nu-i rază şi nici soare,
Nu-i licăr sau privighetoare
Cât o iubesc nu pot cuprinde
Dar ştiu că doar ea stăruie în inimă şi-n minte.

TRISTEŢE ŞI BUCURIE

Am atins clipa în care
Zâmbetul sărută lacrima
Înainte de culcare.
Zâmbet şi tristeţe
Se-mpletesc pe chipu-mi toate
Altele în urmă-le se-ngrămădesc
Dar a le-ajunge
Nici una nu poate.
E rost de noapte bună
În nopţi când lacrima un zâmbet ceartă
Şi să se ierte
Una pe cealaltă se-aşteaptă.
Zâmbet şi tristeţe
Durere şi tandreţe
Un amalgam de vise
Mereu cu paşi gonind
Şi rămânând întredeschise.

TOAMNA

Pe când frunza, să cadă-ncepea,
Bruma uşor, peste toate lucea
Copiii se pregăteau cu sfială
Să-nceapă un nou an de şcoală.
Ploi interminabile
Zile mohorâte,
Depărtate zile senine
Ploi dese, urâte
Ce-aveţi cu mine?
Plecaţi, nu mai staţi
Deloc nu mă bucuraţi
Fondul sufletesc mi-l tulburaţi.

Curac David

2010-09-06T21:45:00.003+03:00

Concursul naţional de creaţie literară "Ionel Teodoreanu", Iaşi,2010...

clasa a V-a

prof. îndrumător:Nadina Maria Szakacs
Şcoala Generală “Adam Müller Guttenbrunn”
Zăbrani, judeţul Arad

PRIMĂVARA-I BUCURIE

Toată lumea ca să ştie
Primăvara-i bucurie
A sosit acum în prag
Aducând verdele cel drag
Şi păsărelele în crâng
Cântă-al veseliei cânt.

Copilaşii drăgălaşii
Sprintenei ca iepuraşii
Peste tot, chiar şi-n câmpie
Sunt purtaţi de bucurie.
Bucurie ce s-arată
Primăvara asta toată
De la murmur de floare
Până la zâmbet de soare.

VACANŢA MARE

Toţi copii-s fericiţi
Azi vacanţa a sosit
Fiecare planuri are
Timp liber, jucărioare.

Toţi copiii cântã cor
De dragul verilor
Imnul veseliilor
A sosit vacanţa mare
Zâmbet pentru fiecare.

A SOSIT TOAMNA

A sosit toamna bogată
Cu mult rod îmbelşugat
Toţi adună de prin vii
Struguri zemoşi, aurii.

Păsări călătoare-n zbor
Păşesc către alte ţări
Gutuile toate-s coapte
Se miceşte draga noapte.

Frunzele uşor uscate
Stau pe jos cam răsfirate
Şi-n bătaia vântului
Dau viaţă covorului.

A sosit pe la noi toamna
Caldă e precum arama
Miroase-a must prin podgorii
Se-aud glasuri de copii.

VIS DE VARĂ

Vara, anotimp dorit
De toţi copiii iubit
Ai cer senin şi frumos
Soarele misterios
Toată natura rodeşte
Şi suflarea-ntinereşte.

Păsărelele ne-ncântă
Mieluşei pe câmpii zburdă
Toate-s vis şi armonie
Într-un puf de păpădie.

Vis de vară, de copil
Vis de zarvă inutil
Asta este vara mea
În care voi colinda
Mândrele, poienile,
Dealuri cu livezile.

DOR DE EMINESCU

Doi Luceferi cad în grabă
Precum fulgii de zăpadă
Mândră se arată luna
Şi îşi expune cununa.

Un dor de copilărie
Astăzi mă răscoleşte,
Poetul Eminescu, pare că ne priveşte,
Un singur vers de-al său ne-nsufleţeşte.