Târziu...

Târziu de-acum
şi nu te pot opri
din valul,
ce te-a ajuns,
care te poartă
în larg, în depărtare...
Nu-mi mai rămân
decât ale inimii cioburi,
să le refac,simt,
n-am îndemânare...


Târzie este ora,
nu te uita-napoi,
ci lasă-te purtat de valul,
ce într-o-ndepărtată
după-amiază,
cu siguranţă
o să îţi arate, iarăşi,
malul...


Târziu,
e cam târziu,
de toate-aceste
aduceri-aminte...
Nu m-ai putut păstra,
nu te-am putut opri,
Cu ce e, spune-mi tu,
femeia vinovată
că nu-şi poate opri,
valul acela de speranţe
cu care te-a putut iubi?

Târziu,
foarte târziu,
nu mai privi de-acum,
în urmă...
N-aş vrea din întâmplare
să zăreşti,
cămările sufletului,
rămase-n urma ta - fărâmă!

Iubitule...

Iubitule,
e timpul de crescut,
de început,
de-mbrăţişat...
Avem atâtea de făcut,
în dragoste,
să investim mai mult...


Iubitule,
te uită cum se face seară,
ne contopim iarăşi
în tandră-mbrăţişare...
Eu sunt cu tine,
tu eşti cu mine,
ne învelim în Universul nostru,
departe de ceea ce
nu ne aparţine...


Iubitule,
priveşte luna!
Aş vrea în dans
ca să mă prind cu ea,
să mă deprind,
cu-a sa lumină
şi cu dragostea...


În fiecare seară,
ne este felinar,
când mă iubeşti
ea ne dă sensuri infinite...
Ador, să fiu iar muza lunii
şi a ta, iubite!


Iubitule,
trezeşte-te...
pe cer ne-a răsărit
un Soare...
să profităm de zi,
căci Luna
ne va trimite
iarăşi la culcare...


Iubitule,
ia-mă de mână!
Să ştii că nu e
nicio grabă,
dar de la Răsărit
pân' la Apus,
aş cutreiera
o lume-ntreagă...
cu tine:
că mi-eşti drag
şi că-ţi sunt dragă!

Rânduri de carte...

 Totul a început când am cumpărat apartamentul cu numărul 12, de pe bulevardul Independenţei de la un anume domn L.
Nu înţelesesem disperarea cu care răspunsese solicitării mele de a vedea apartamentul. Se arătase dispus să lase şi din preţ, doar să îl vândă: cu mobilier cu tot, "cu amintiri...", cum de altfel se exprimase. 
Aveam să trăiesc pe propria-mi piele ce înseamnă acele amintiri şi cât de profund le era substratul.
Fără voia mea, am devenit destinatarul unor scrisori expediate de pe front de către o soră de Cruce Roşie, pe nume Maria. Am devenit astfel, martorul unor trăiri inedite.
Îmi doream cu ardoare să-l pot contacta pe acel domn, să-i ofer ce i se cuvenea de drept: corespondenţa domnişoarei ce scria cu atâta consecvenţă.
Scrisorile nu conteneau să-mi vină pe adresa la care-mi stabilisem domiciliul. Dacă la început, am respectat confidenţialitatea corespondenţei, curiozitatea m-a îndemnat să desfac plicurile şi să sorb rândurile ce se regăseau în cuprinsul lor.
Am publicat până la urmă conţinutul scrisorilor, deoarece sper ca dintr-un apropiat sau îndepărtat colţ al lumii, domnul L. le va putea citi şi poate se va regăsi în cuprinsul lor.
Am făcut acest lucru şi pentru Maria, fata al cărei destin s-a năruit în război, pentru cuvintele care sper să nu fi murit odată cu ea, ci care să dăinuie de-a lungul timpului ca un ecou al dragostei, al jertfei.
Iar dacă domnul L. citeşte aceste rânduri, îl invit la fosta adresă de domiciliu, la o plimbare prin amintiri şi desigur să-i înmânez corespondenţa ce-i revine de drept.


Notă: la această lucrare scriu în prezent!

Am...

Am să mă agăţ de un vis,
poate îmi mai atenuează
din insomniile crescânde
cu care mă confrunt
şi recunosc
că sunt profunde...


Am să las lacrimile să se scurgă,
în gări voi flutura batiste,
spre nu ştiu ce vagoane,
având compartimente
părăsite, triste...


Am sentimentul că de-o vreme
tu ai plecat
şi nici nu ştiu
când ai să mai revii,
în fiecare dimineaţă,
cu-acelaşi gând,
cu-aceeaşi speranţă,
în sufletu-mi, iar reînvii...


Am să rămân acolo,
pe peron,
nu măr vor urni ploi,
nici vântul
nu poate să m-abată,
voi flutura batista
fiecărui tren,
sperând că ochii-ţi
voi zări, îndată!

Frânturi din cartea mea (7)

 Mi-aş fi dorit să îi fac tot felul de reproşuri, dar nu aveam puterea de a îngăima absolut nimic. Aş fi vrut să ţip, să-l întreb de ce, să-l lovesc. Să-mi descarc furia pe care o simţeam.
Despărţirea aceasta mi-a rănit sufletul. O parte din mine a murit în ziua în care Peter a plecat. A luat cu el zâmbetul şi toată iubirea pe care le avusem până în acel moment. Mă lăsase pustiită, fără vlagă.
De ce nu-l pot uita? Nu-mi pot găsi alinarea în absolut nimic. Munca nu e de ajuns pentru a-l uita. Îmi impun adeseori să-l uit, dar fiecare tentativă de acest gen eşuează.
A pătruns prea adânc în fiinţa mea. L-am lăsat să se extindă prea mult în sufletul meu. Nu regret acest lucru, regret doar faptul că m-am împotmolit, că fără el simt că nu-mi pot continua drumul în viaţă.
Mi-era greu acum deoarece întotdeauna îl avusem sprijin şi alinare pe el. Acum situaţia era alta, deoarece, pricina suferinţei mele era chiar el. Şi nu-mi mai putea oferi nici o alinare, nu mai putea să-mi alunge tristeţea din suflet.
Mi-aş dori să nu mai fiu nevoită să-l aştept în fiecare clipă. Să am siguranţa că întotdeauna va fi al meu. Că va reveni. De oriunde, de nicăieri. Să mă ia prin surprindere cu venirea sa.


Fragment din manuscrisul "Străina aceea" - autor: Szakacs Nadina Maria

Mă iubeşte...

Mă iubeşte un om,
un oraş întreg
să mă iubească,
nu conteneşte...
În parc, au înflorit
crenguţe plăpânde
şi-n gândul lor,
cald mă sărută - flămânde...


Mă iubeşte peniţa,
doar eu scriu cu ea
în fapt de seară...
mă iubesc rândurile,
aşternându-se
îmi pun cununa...
Mă iubeşte,
nu mă iubeşte,
Respir, inspir,
nu mi-e totuna!


Mă iubeşte, sfios,
un cais,
de dragul meu,
dimineaţă a înflorit,
cu tainele-i s-a deschis...


Mă iubeşte,
mi-a spus,
dar eu iubesc
felul cum îmi arată,
când mă strânge la piept,
de cuvinte, mă las, dezbrăcată...

Învăţ...

Învăţ atâtea lucruri, zilnic,
mi-e mintea peste toate-ncăpătoare,
dar sunt pe lume încă lucruri,
există atâtea simţăminte
cu care încă nu mă pot deprinde...


Învăţ şi mă dezvăţ îndată,
îmi stăruie atâtea-n minte,
culeg din tot,
culeg din toate,
zilnic, în viaţa-mi
atrag învăţăminte...

Învăţ, iubitule,
că toate-s relative,
trecătoare...
ale inimii bătăi
nu pot să le-nvăţ
deoarece cu fiecare zi
le simt mai intense,
mai pătrunzătoare...


Învăţ să iubesc,
învăţ încă,
cum să sporesc
în dragostea mea,
fără să fac din ea - nălucă...

Iubirea noastră...

Iubirea noastră-i
un dram de noroc,
fiindcă ce sunt astăzi,
ţi-a fost destinat ţie...
Iubirea noastră-i poezie,
ce vers cu vers se cerne,
se-aşterne dinainte,
nimic nu o răneşte...
Iubirea noastră,
dragul meu,
din noi, fiinţă, creşte!


Iubirea noastră
nu suportă,
grabă sau
amânare...
noi nu suntem
precum ceilalţi,
supuşi la condamnare...
Iubirea noastră
zi de zi,
va fi acordul unei lire,
prin care grabnic vom trăi,
căci suntem condamnaţi a vieţui,
noi, dragule,
ce nu puteam
decât muri!

La noapte plec...

La noapte plec,
nu mă lua de mână,
nu ştii că sunt plecări,
ce-nstrăinări îngână?


La noapte plec,
Nu, nu eşti vinovat!
Eu singură am hotărât,
Iar dacă plec,
mi-e sufletu-mpăcat:
am dat cât am putut!


La noapte plec,
ştii foarte bine,
toate trec...
Iubirile se scutură
de simţăminte,
Nu ştiu ce mai rămâne-n,
urma mea, iubite...


La noapte plec,
solemn promit:
n-am să mai trec
pe la ferestre
precum o nălucă,
mă duc acum,
cu dor de ducă.


La noapte plec,
înapoi, te rog,
nu mă chema...
astăzi s-a desfiinţat
în sufletu-mi
tot ce simţeam
că ne lega!

Până când?

Am aşteptat atâta timp ca lucrurile să se aşeze. Oriunde merg, îmi întind aripile, fiindcă sunt dragoste în tot ce fac.
Cu sufletul nu ştiu cum să negociez, e pe zi ce trece mai nemulţumit. Între dragostea mea şi suflet e o mare bătălie, uneori incompatibilitate.
Asta pentru că de foarte  multe ori m-am rănit aşteptând, crezând şi am fost nevoită de cele mai multe ori să îmi scutur singură praful de pe noptiera viselor, să-mi oblojesc rănile sufletului care nu mai conteneau de durere şi patimi.
În continuare aştept, dar nu ştiu până când, deoarece oamenii se simt stăpâni pe timpul, visurile şi clipele când inima-ţi bate mai ritmat, mai cu entuzism, anunţând că acela-i momentul, deşi de cele mai multe ori nu e.
Am aşteptat,dar va veni şi momentul în care voi smulge timpului sceptrul din mână şi îi voi goni pe toţi aceia care au lucrat cu acesta în defavoarea mea.
Am aşteptat încă de la primul fir de iarbă pe care l-am zărit încolţind. Apoi am urmărit cum înmugureşte totul în jur, cum înfloreşte viaţa şi dă pe dinafară. M-am regăsit în trilul păsărilor, m-am lăsat ghidată de cântul lor, până am ostenit şi m-am aşezat pe o cale.                                                                                              
Apoi a venit Soarele cu a lui vară şi încântaţi am făcut cunoştinţă cu toţii. Şi aşa am petrecut luni bune sub împărăţia Soarelui, de la răsărit până la apus, etalându-mi rochiile, făcând piruete în jurul razelor soarelui, de parca bulinele rochiei mele i-ar fi fost acestuia nestemate.M-am bucurat de nenumărate călătorii în jurul lumii, dar în niciuna din aceste călătorii nu te-am regăsit, nu ne-am regăsit. Ar trebui să-ţi dea de gândit toate astea, să nu-ţi pară că ţi se cuvin toate, că toate acestea vor ţine cât lumea.
Odată cu preschimbarea frunzelor în rugină, am înţeles că trecătoare sunt multe în această lume şi că doar cele trainice nu se oxidează. Dar cu sufletul cum rămâne? De ce sunt un călător uitat, parcă mereu, într-o gară? Unii vin, privesc, se miră, staţionează o clipă, dar de suflet nimeni nu mă întreabă...apoi se grăbesc, pleacă mai departe, dispar în neant...iar eu, mereu docilă, las anotimpurile să treacă peste mine, ca într-un ciclu, la nesfârşit, ca si cum fiecare anotimp mă posedă şi nu pot să mă sustrag influenţei sale.
A venit iarna, dragul meu şi mi-e frig în suflet. Atât de frig, atât de târziu, atât de gol îmi sună totul deodată. Dacă plâng, e pentru că mă simt pustie, iar lacrimile-mi ingheaţă cristalizând astăzi, tot ce simt: durere, neputinţă, dor şi un glas de chemare ce de un veac se tot cere, se vrea auzit, măcar o dată să nu se mai simtă atât de ignorat.
E un ger cumplit, iar eu trecând prin fiecare anotimp, mă întreb adesea: până când? Sunt şi eu un om! Mă întreb mereu: până când? Nici o aşteptare nu ţine şi nici nu se-ncheie lumea cu ea...

Aminteşte-ţi...

Aminteşte-ţi că nimic,
din ce-i aici,
nu-i o glumă...
E-adevărat că
din humă suntem făcuţi,
dar să nu confundăm huma
cu o banală gumă...


Aminteşte-ţi,
în trecerea ta
să priveşti
şi în celălalt sens...
Nu te mai comporta
parcă doar tu ai fi
din acest univers...


Aminteşte-ţi,
că sunt atâţia
şi-n ei tot o inimă bate...
Dacă am fi mai toleranţi,
am iubi mai mult,
doar atunci am putea vorbi
şi de dreptate!


Aminteşte-ţi,
în goana
ce zilnic te face să uiţi...
Că nu eşti singur,
că viaţa nu e doar o cursă,
Ştiu clipa, acea intrusă,
ne-aleargă într-una,
niciun moment nu ne slăbeşte,
să facem totul în grabă,
ea ne zoreşte...


Aminteşte-ţi
şi opreşte-te-o clipă,
du-ţi la inimă mâna
şi judecă, dar nu în pripă:
Mulţi sunt care,
pentru clipe precum ale tale,
ore, secunde,
ani din viaţă ar da,
să se poată întoarce
dar clipa n-o pot răscumpăra!


Aminteşte-ţi că viaţa,
e un moment
între o clipă şi cealaltă,
Fii conştient:
o alta nu te aşteaptă,
o singură dată păşeşti,
iar apoi, pleci,
tot o singură dată...
Momente dacă ratezi,
viaţa nicicând nu te iartă!

Atâta dor de tine...

Atâta dor de tine
s-a acumulat în timp,
că atingând astăzi pianul
am constat că degetele-mi
nu mai simt...


Atâta dor de tine,
că-n seri cu lună plină,
chipul mereu îmi e brăzdat
de un fluid ce mai m-anină...



Atâta dor de tine,
dar nici un semn
din depărtare,
niciun rând scris,
niciun semn
că vei veni cândva,
îmi vei păşi alene,
pe cărare...


Atâta dor am strâns în suflet,
atât de grea mi-e inima,
o simt uneori cum mi-atârnă
doar întrebări,
doar lacrimi şi păreri
rămân în urmă...


Atâta dor de tine
şi nici o alinare,
unde te-ai cufundat
când te strig?
De ce, astăzi,
nici măcar ecoul
răspunsul nu-l mai are?
Te-aştept,
cu-atâta dor,
doar tu puteai
să te deschizi - petale...


Atâta dor de tine,
lacrimă şi suspin,
doar prin şuvoi de lacrimi
te-nchipui, mă alin...

Aici...

Aici începe viaţa mea:
în braţele tale,
în prelungirea paşilor tăi,
nicând ostenită,
mereu prezentă,
prezenţă vie,
în suflet - ardentă...


Aici încep poveştile, iubite:
la primul pas,
la toate gesturile
ce-au primit,
cu timpul, glas...
şi uneori sfârşesc
c-un bun rămas...


Aici, în suflet,
păstrăm vie,
iubirea ce se vrea,
tot ce sălăşluieşte azi în noi,
tot ce va fi, fără-ndoială,
prin mine şi prin tine:
aici, în suflet,
creşte - iubirea
şi e bine!


Aici,
nicicând în depărtare,
sunt prelungiri
ca de ecou
a braţelor peste cuvinte...
Aici
şi nu altundeva.
sunt clipe
ce se vor trăite,
sunt glasuri ce sunt auzite,
sunt paşi ce trec pe nesimţite,
îndemnuri, către noi, iubite...


Aici,
numai aici,
în sufletele noastre mici,
creşte iubirea,
în fiecare anotimp renasc
şi izbucnesc şuvoi,
doar sentimentele,
ce liant s-au pus pentru doi!

Toţi cei care încă sunt copii...

Toţi cei care încă sunt copii
pot fi recunoscuţi după privire,
după un suflet care găzduieşte,
nu doar un dram,
care se schimbă de la an la an,
ci tone - de iubire!


Toţi cei care încă sunt copii
cunosc ce-i jocul,
ştiu ce-i joaca,
li se înfăţişează lumea - o părere,
baloane, râsete, o-mbrăţişare
pot fi doar lacrimilor mângâiere!


Toţi cei care încă se mai simt copii
Astăzi, la unison,
îi rog ca să ridice mâna
şi-n semn de solidarizare
să ne facem o ţară:
Copilăria-n veci nu moare!


Toţi cei care încă mai sunt copii
fură adesea clipe sfinte:
baloane de săpun
ce se-nalţă cuminţi,
spre culmi,
ce parc-ar fi ale unor sfinţi...
cu gândul fug prin parcuri,
adulmecă locuri de joacă,
cu nostalgie, se întreabă:
dacă...?!

Şi plouă astăzi...

Şi plouă astăzi,
îmi bate la fereastră,
mă potopesc a vijeliei
primăveri...
Iar tu, atât de detaşat,
ca într-o zi de neuitat,
Uiţi să săruţi, să-mbrăţişezi,
eu, ca pisica, simt
că-mi pierd din vieţi...


Şi plouă astăzi,
alintă-mă:
cu flori de liliac,
cu lăcrimioare...
Nu lăsa picurii
să mă pătrundă,
eu, ce greşesc adesea
şi-n iubire pot fi mândră...


Şi plouă astăzi,
iar eu de-atâta timp,
mi-anin privirea la ferestre,
crezând că vei veni,
că urma-ţi voi adulmeca,
pe cărări spălate de timp,
pe urma viselor cândva năruite:
- Vino, degrabă!
Te aştept, iubite!

Iubesc...

Iubesc,
ce încântare!
cum ne-a aprins
a dragostei scânteie...
Rog, nimbul nemuririi,
iubite, ţie, să mă dea,
Eu nu concep în astă lume
să fiu a altuia!

Iubesc firesc:
aşa, precum
respir, dorm,
mă hrănesc...
dar dragostea
e mai presus de toate,
e tot ce dă clipei - însemnătate...


Iubesc!
Pot să renasc
din dragoste
şi pentru ea...
Iubesc frumos,
drag cavaler,
fii mândru că la braţul tău
am să-mi port
mereu dragostea,
la bine şi la rău!

Nopţi...

Sunt nopţi în care
cuvintele mele te strigă,
braţele te caută,
luna şi stelele
pornesc,
în a ta - căutare...
Oh, tu, care ai chip de soare...
cum toate astea-n noapte
să te-ajungă?
Tu străluceşti
cât e ziua de lungă,
iar nopţile te odihneşti...
Doar eu n-am somn,
priveghez la fereşti,
cât e noaptea de lungă
cuvintele ce-mi ies din codei
somnul mi-l alungă...


Sunt nopţi,
în care să-ţi văd chipul
mult aş vrea...
să mut din constelaţii
Soarele şi Luna,
să mă-ncălzeşti
în recile nopţi
ce şi pentru scris
sunt uneori povară,
în braţe până-n zori
tu să mă ţii,
să mă dezbraci
de toatele cuvinte
şi aminte să îmi aduci
că înainte de cuvinte
sunt femeie,
că suflet am,
că simt şi eu...
iar restul,
sunt crâmpeie!

O scară...

 Aş face o scară:
de la mine
până la tine,
să ne putem ajunge
din urmă - amândoi...
căci viaţa ne trece,
ne curg clipele - şuvoi...


Aş face o scară
şi aş coborî iar:
să mă umplu de chipu-ţi,
să păstrez mereu clipa,
mi-ajung vâltorile,
din a lor cauză,
frântă îmi e - aripa...


Aş face o scară,
o cale care să ducă,
mereu la tine...
mi-e frică ca treptele
neconsolidate
să nu se năruie
şi să mă trezesc
cu dorinţa-mi - ruine...


Aş face o scară,
acum caut constructor
şi-l întreb o scară cât face:
"Visurile n-au preţ,
pe lume, fetiţo!",
îmi răspunde astfel
şi-apoi îmi dă pace...


Aş face o scară,
o trainică cale,
să păşesc către tine,
pe ea - agale...
Căci trainic mi-e visul,
de fier voinţa,
Mi-am pus în acestea,
eu - năzuinţa...


Aş face o scară,
aceasta mă preocupă,
acum, iubite:
îmi proiectez scara,
mă apuc a o consolida,
trainică, uşor de parcurs
până la tine,
ea va uni căi ce par închise,
va da libertate viselor,
cândva - ucise!

Frânturi din cartea mea... (6)

PREA TÂRZIU…

Cele mai dureroase cuvinte pe care le regăsesc în vecinătatea mea: PREA TÂRZIU!!
Aţi simţit vreodată neputinţa auzind aceste cuvinte?! Prea târziu pentru o clipă de dragoste sau o dragoste de-o viaţă, pentru un dram de sănătate, pentru finalizarea proiectelor...şi ce înseamnă acest PREA TÂRZIU? Să pleci prea repede, cu paşi mărunţi...? Să îţi fereci iubirea unde gândurile lumii n-o pot pătrunde? Să uiţi un chip mult prea drag?
Cum să ţi se refuze iubirea? Pur şi simplu, mult prea târziu pentru a da fruct împlinirii....Există iubiri care se consumă doar prin priviri, doar din atingerea sufletelor gemene, conştiente de compatibilitatea lor absolută. A existat o vreme în care iubirea îmi spăla chipul de dureri, în care mă simţeam indispensabilă firmamentului ce dădea viaţă trăirii...Simţeam că respirăm unul prin celălalt, că ne completăm gândurile şi frazele...!!!
M-a adorat în ciuda multelor imperfecţiuni ce-mi dădeau viaţă. El iubea idealul feminin, venera femeia...astăzi, am realizat, că în fond, iubea femeia din mine, unica ce exista...
Mărturisiri, şoapte, priviri dragi, sărutări cuminţi, strângeri de mână ce-mi frângeau şi minunau în aceeaşi măsură fiinţa...foamea sa permanentă de mine, privirile sale, faptul că mă distingea dintr-o mulţime...amintirea veşnic prezentă a primei întâlniri!!
Nevoia de a ne auzi şi revedea, aşteptarea...dorul de el, ca fiinţă!! Îmi surprindea clipele de inocenţă, iar eu îi surprindeam inocenţa din priviri!! Era un copil mare,...căldură sufletească, dragoste pur-prietenească, atingeri de catifea, ciocniri de suflete perfect sincronizate,...idei, simţiri, visare, delir...el...eu...suficient..!!
Era ceva bun în el,...privirea, întreaga-i fiinţă...exista în el acel ceva care trăda copilul din el, acel ceva care ne-a legat pentru totdeauna!! Îl simt în gânduri, cuvinte, în surâsuri şi lacrimi izvorâte pe culmi de cer,...pe el, cel care mi-a fost tămăduirea!! Ne condiţionam reciproc fericirea,..credeam cândva că lumea se sfârşeşte la noi,..dar nu s-a sfârşit, ci viaţa îşi are continuitate!!
Ne-am întrepătruns unul altuia fiinţa, spaţiul vital...ne respiram, sorbeam şi totodată adulmecam mirosul dragostei ce ne distingea dinte toţi îndrăgostiţii!! Mă surprindea mereu, prin simplă prezenţă...dădea valoare fiecărei clipe, era cel care reuşea să scoată din mine ce-aveam mai bun!!
El îmi răvăşea părul în picurii ploii, îmi împărţea ajutat de vânt în mod inegal, şuviţele...!!
Astăzi îl caut, însă nu-l regăsesc...în vecinătatea-mi doar amintirile se perindă!! Cine ar putea intui ce se petrece în al meu suflet?!...mi-e un dor imens de el, şi îmi va fi întotdeauna!!...îmi voi reproşa laşitatea de a nu-l fi întors din drum,...îmi voi reproşa plecarea sa,...faptul că am lăsat să îmi moară pe buze primul TE IUBESC...!! ...şi voi fi mereu conştientă de starea incompletă a sufletului meu...!!
Îmi lipseşte trup şi suflet,..îl strig şi mă amăgesc cu gândul că într-o zi va da curs chemării sau îmi va
răspunde...câtă neputinţă...de la plecarea-i îl iubesc în mine,...veşnic fidelă, neprihănită...asemeni unui ţărm însetat de sărutul devastator al unui val...!!
Îmi trăiesc viaţa ca fiind împreună, îmi ghidez viaţa astfel încât să fie mândru de mine....din depărtare măcar!!! Am stat şi-am numărat staţiile vieţii,...am mers prea mult?...sau poate m-am gândit prea mult fără a mă mai opri?...oare nu am ajuns la timp unde trebuia?....e PREA TÂRZIU,....dar nu-i TÂRZIU niciodată!!!

SCRISOAREA a XII-a

                        SCRISOAREA a XII-a
                

       „Cu lacrimi de cerneală, trăiri şi dragoste multă, de pe front îţi transmit..”

                                                           Dragul meu,


Abia e trecut de ora 00:00. Am răgazul de a-mi trage sufletul, fiindcă rare sunt momentele fără intervenţii. Aici, în fiecare secundă, trupuri cad secerate, sufletele se mută şi ele din a lor constelaţie, poate pentru a popula o alta, mai îndepărtată!
Moartea a semănat un bilanţ sumbru astăzi: zeci de soldaţi şi de civili au căzut răpuşi de gloanţele inamicului. Acum e mai linişte parcă, cu toată că din când în când, zgomote puternice îmi fac sufletul să tresalte!
Ziua de astăzi a fost una grea, interminabilă..nici nu ştiu de ce folosesc acest termen, parcă aş aştepta clipă
de clipă să se termine...eu, care la fiecare pas, văd cum suflete se mistuie, visuri precum praful de puşcă în aer – se năruie!
Un soldat american a fost rănit astăzi, iar întâmplarea a făcut ca acesta să cadă în grija mea. M-au cutremurat rănile astupate cu pământ. Fusese prins într-o deflagraţie de un puternic impact, fiindcă trupul îi era mutilat.
Era în delir, iar în deliru-i îmi vorbea de logodnica sa, de faptul că astăzi era Ziua îndrăgostiţilor, că doreşte să o ia de soţie. Ore în şir nu a contenit din a o descrie, din a-mi creiona planurile sale de viitor.
Ştiam că toate acestea erau în van, era prea rănit şi nu avea să reziste. Nu cu mult după ora 20:00 s-a stins din viaţă.
Şi totuşi, pusese atâta viaţă în ultimele sale clipe petrecute pe pământ. Vorbise numai despre iubire, speranţă şi simplitatea ce leagă aceste trăiri.
Stau şi mă-ntreb: cum poţi vorbi pe patul de moarte despre dragoste? Cred că a iubit-o foarte mult! Trebuie să fi fost un om frumos, curat! Doar un astfel de om, sângerând şi în agonie mai poate vorbi cu atâta patos despre dragoste şi viaţă, despre simplitate şi suflet.
Acum mi-am amintit de tine, de cum nu te-ai opus să fac Şcoala de surori de Cruce Roşie. Dar m-ai rugat stăruitor să nu plec pe front, să nu te las, în detrimentul acestei misiuni. Şi am plecat! Nu pentru că am fost crudă sau lipsită de sentimente, ci pentru că atâtea vieţi aveau nevoie de alinare.
Ştiu că tu m-ai iertat şi că mă aştepţi zilnic. Doar eu nu ştiu cum voi putea scăpa, fiindcă aici e Infernul! Nu doar militari pier, uneori şi civili, dintre noi, cei aflaţi în misiuni de salvare.
E atâta durere şi suferinţă! Chiar şi acum, în miezul nopţii, e o căldură istovitoare! Ziua, ventilatoarele nu mai fac faţă,iar bolnavii nu se plâng doar că-i dor rănile, ci şi de căldură, disconfort.
Îi spăl deseori cu nişte cârpe, iar ei răcoriţi pentru o clipă şi dezmorţiţi de durerile toate, parcă mă binecuvântează murmurând ceva, deşi de foarte multe ori e delirul, ceasul morţii, laţul ce se strânge în jurul gâtului, sugrumând!
Uneori simt că se curmă peste noi întreg pământul, că mă pierd în marea asta de răniţi, de oameni. Dar cine, dacă nu noi, trebuie să ne păstrăm cumpătul?
Au atâta nevoie de strângeri de mână, de-o cană cu apă, de încurajări. Deseori, către noi merg toate gândurile închinate celor dragi, care nu sunt acolo, să le primească!
Iar în clipe precum acelea, durerea trupească se contopeşte cu neputinţa de a nu le putea rosti celor dragi – ultimele simţăminte!
Şi pier: în ochii noştri, pe braţele noastre, le cad trupurile cu ultimele cuvinte pe buze, cu ultimele lacrimi ce străbat irisul obosit de atâta luptă cu viaţa şi care, pe obrazul brăzdat de tăieturi sau îmbătrânit prematur, îşi găsesc sfârşitul!
De aici, din Infernul acesta, mă rog să scap, zilnic! Doresc să te revăd, să-ţi contemplu ochii, să-ţi urmăresc, la nesfârşit, pe ascuns, surâsul! Toate acestea, pentru că lumina din ochii tăi aprinde lumina ochilor mei.
Tu eşti omul meu drag, de suflet ce mi-a dăruit cele mai simple şi totodată, însemnate, trăiri! Datorită ţie am trăit la intensităţi nebănuite, tu mi-ai oferit cele mai inedite emoţii, mi-ai sădit în suflet nelinişti şi tot tu mi le-ai risipit!
Aici, pe front, fericirea e doar o fărâmă şi o trăiesc aievea prin gândul la tine, într-un moment de linişte, când pot să mă regăsesc! Iar aceste momente, crede-mă, sunt atât de rare!
Acum, aici, ştiu să preţuiesc liniştea, deoarece fiorul morţii îmi străbate zilnic şira spinării, pentru că trăiesc fiecare zi ca pe ultima!
Am totuşi speranţa că te voi revedea curând! Aici, în tabăra în care suntem stabiliţi, suntem privaţi de orice sursă de informaţie. Noi nu mai cunoaştem decât propriile experienţe, iar lumea virtuală a devenit un fapt îndepărtat, ca şi cum n-ar fi existat vreodată! Circulă, însă, zvonuri că inamicul ar bate în retragere şi că în curând, războiul va lua sfârşit!
Nădăjduiesc întru acestea şi îmi iau lumina de la lumina ochilor tăi! Căci ce altă făptură te poate încărca de energie şi te poate ţine întreagă, decât fiinţa dragă pe care aştepţi să o revezi cu nerăbdare şi să o îmbrăţişezi cu dragoste?
O-mbrăţişare, dragul meu şi-ar mai potoli potopul de lacrimi ce stăvileşte în dosul irisului de război asuprit...
Acum, savurez liniştea, privesc stelele şi-mi pun dorinţe în contul lor! Cine ştie, poate cândva, se vor împlini!
Dar până atunci, trebuie să înfrunt fiecare zi ca pe o nouă provocare, făcându-mă de folos celor aflaţi în neputinţă!
Cu drag şi dor, te-mbrăţişez din adâncul sufletului, fiindcă tot ce izvorăşte de-acolo rămâne în viaţă şi neatins!

                  Cu dragoste,

                              Maria





P.S. Poate în curând va fi pace...

Seria scrisorilor - un proiect la care lucrez în prezent...lucrarea de faţă se va constitui în treisprezece scrisori

Erai...

Erai un zâmbet,
erai un surâs
ce făcea să piară
o lacrimă târzie,
în ceas de seară...


Erai lumina,
erai puterea,
instanţa supremă
şi mângâierea...


Erai iubit,
eram dorită,
indiferent şi aspru,
uneori eram
voit, o rea...
ne completam,
ne contrastam...
în ce lumi paralele
mereu pendulam?


Erai,
dar eşti şi astăzi
singura fiinţă,
ce mişcă şi mută
munţii în mine,
pe culmile sufletului
te-aşteaptă un suflet
recompus din ruine!


Erai,
dar eşti încă,
singura fiinţă
ce mă putea:
preface,
prin suflet trece
şi-apoi cu sete mă bea!

M-ai tulburat...

M-ai tulburat cu absenţa ta,
atâta amar de vreme,
atâţia ani de zile...
ţi se plimbau
pe dinaintea-ţi,
mereu alte copile...


M-ai tulburat cu lipsa ta,
zile la rând
şi nopţi întregi
fără să înţeleg,
fără să înţelegi
că dragostea-i fiinţa
deasupra tuturor,
nu poţi s-o negi...


M-ai tulburat apoi
cu ochii tăi,
prezenţa ta
m-a tulburat...
şi-acum cu scăpărări,
văpăi,
viaţă iar mi-ai dat...


Şi mai sunt zile când mă tulburi,
sunt zile când sufletele ne ciocnim,
acele zile-n care fără să dorim,
iubim, sărutăm şi rănim!

Fără rezonanţă...

Nu vor rezona nicicând,
Toate sufletele în acelaşi timp,
toate glasurile,
în acelaşi ritm...


Nu vor rezona sub soare,
proaspete, înfloritoare,
florile nemuritoare...


Şi uite-aşa,
din când în când,
rezonând, nerezonând,
sufletele gem şi plâng...

Frânturi din cartea mea...(5)

 Puteam să îmi reneg iubirea în faţa întregii lumi, dar în faţa lui şi a mea nu. Asta pentru că eram atât de conştientă de iubirea aceasta. El era cel care îmi curgea prin vene, pe el îl respiram clipă de clipă.
Sufletul nu aveam cum să îl mint. Şi nici pe el. Mă trădau ochii, felul cum îl priveam, felul cum încercam să mă ascund, dar ieşeam la iveală.



I-am spus că încă îl iubesc si că nimic nu m-a putut face să-l scot din mintea şi inima mea.Că încă stăruie în fiinţa-mi, că prezenţa sa am resimţit-o în fiecare moment oriunde m-aş fi aflat. O prezenţă însă atât de absentă.
Că m-a durutsă îl ştiu al alteia. Că fiecare secundă ce trecea fără el ucidea o parte din mine şi nu mă lăsa să respir. Că niciodată viaţa mea nu a fost mai luminoasă ca atunci când el mi-a fost alături.
Şi mă întrebasem de nenumărate ori ce îl face special. De ce e omul pe care nu-l pot uita, nu-l pot scoate din fiinţa mea? De ce şi-a impregnat parfumul în părul meu şi chipul în suflet?


L-am acceptat din nou în viaţa mea. Mi-am deschis larg braţele pentru a-l primi cum se cuvine pe cel iubit, pe cel mai drag ochilor mei.
Raţiunea îmi spunea că nu fac bine, însă inima o certa şi îmi şoptea că aceasta era calea pe care trebuia să o urmez. O cale de la care mă aşteptam să fie curăţată de spini şi să mă poarte spre fericirea ce mi-a fost cândva furată şi părea că am regăsit-o din nou.
Speram să îl fi regăsit pentru totdeauna şi să nu mai trebuiască să îl aştept cu răsuflarea întretăiată, cu sufletul la gură, cu dorul mistuitor de a-l revedea si de a-l avea doar pentru mine aşa cum fusese cândva demult.
Mi se păreacă trecuse o veşnicie, că parcă o viaţă a trecut peste noi. Că ne-am regăsit după o lungă aşteptare, că în sfârşit aveam să trăiesc viaţa dorită şi mult visată.
Pentru mine el însemna un punct de sprijin. Punct care s-a clătinat în ziua când ne-am despărţit. Zi în care echilibrul meu s-a prăbuşit în neant, când toată răsuflarea mă părăsise şi nu mai îmi vedeam rostul.
Însă acum îmi recăpătasem echilibrul. Eram din nou în picioare, femeia capabilă să iubească şi să se dăruiască din tot sufletul.
Priveam în ochii săi şi vedeam păreri de rău. Însă pentru mine nimic din ce a fost urât numai conta. Era din nou aici şi acest lucru era cel mai important.


I-am cuprins palmele în palmele mele şi nu ne puteam desprinde ochii unul de la celălalt. A început să lăcrimeze ..la fel şi eu. Era o emoţie care ne încerca pe amândoi.
Nu a putut să rostească decât te iubesc! Şi apoi iar ne-am pierdut unul în privirea celuilalt. Nu ne mai săturam privindu-ne. Era clipa noastră, clipă pe care o visasem atât de mult.
Ştiam că visul meu se va împlini. Că visul de a fi iubită se va realiza. Că într-un final – dacă mă iubeşte – se va reîntoarce la mine. Pentru că sufletele ce se iubesc nu pot sta departe unul de altul.



Şi m-a cuprins în braţe... încât nu mai doream să îi dau drumul niciodată. Şi aveam să îl păstrez pentru totdeauna. În suflet, în minte, în păr, pe buze, lângă mine,oriunde prezent – văzut şi nevăzut – însă prezent în mine cu fiecare părticică din fiinţa lui.


Fragmente din manuscrisul "Străina aceea" - autor: Szakacs Nadina Maria

Frânturi din cartea mea...(4)

Sunt conştientă de faptul că atunci când cineva va striga numele tău voi tresări. E dureros, dar întotdeauna vei fi o parte din mine. Partea aceea care de cele mai multe ori refuză cu încăpăţânare să iasă la iveală.
Ştiu că nu-ţi sunt indiferentă...îţi citesc asta în gesturi, în priviri. Simt cum tresari la vederea mea, cum încerci să-ţi păstrezi calmul când îţi sunt prin preajmă!
La fel de bine ştiu că vei citi întotdeauna ce scriu eu. Chiar dacă ai nega acest lucru, există ceva în fiinţa ta care te trădează. Nu reuşesc să-mi dau seama ce e...dar e prezent!
Vei fi prezent la fiecare lansare! Fie că vei sta într-un colţişor pentru ca eu să nu te văd, fie că vei sta la mijloc sau în rândul din faţă...vei fi!
Iar eu nu te voi putea privi decât pe furiş. Pe furiş, mă-nţelegi? Şi nu ştii cât doare...nu ai cum să ştii! Pentru că doar eu simt suferinţa ce mă încearcă.
La o lansare mai îndepărtată te-am simţit atât de aproape. Şi astăzi mă gândesc la acea întâmplare şi nu mi te pot scoate din minte.
Ştii despre care zi îţi vorbesc?Cea în care am simţit în strângerea mâinii tale regret...oare şi sufletul tău plânge?




Îţi văd mai mereu tristeţea...şi ştiu că pricina sunt eu. Nu mai dai glas nici măcar cuvintelor. Te afunzi pe zi ce trece tot mai mult în sinea ta.
Taci şi îţi îngropi astfel o parte din suflet...ştii tu oare că durerea ta e şi a mea? Ştii că nu te las să suferi singur şi că plâng deseori alături de tine?
Nu ştii! Pentru că nu mă poţi vedea şi nici eu nu îţi pot mărturisi. Mai bine rămâi în neştiinţa ta, cu durerea ta. Durere ce ne duce uneori la exasperare şi din păcate nu o putem înfrâna!
Tot ce ţine de tine mă interesează...pentru că şi atunci când mi-ai aparţinut m-a interesat şi nu mă pot dezobişnui de acest obicei.
Îmi aparţii...iartă-mă că nu am curajul de a tăia distanţa ce ne desparte, că nu-ţi pot vorbi. Iartă-mă că las distanţa să ne răpună, când sunt conştientă că împreună am putea-o birui.
Întotdeauna vei fi o parte din mine. În mod conştient sau inconştient. Nu voi lăsa fiinţa mea să se dezlipească de amintirea ta.
Vei fi acea parte care cândva credeam că a murit...cum am putut să cred aşa ceva când eu fără acea parte nu pot trăi? Pentru că tu eşti jumătatea care mă întregeşte.
Eşti cel ce-mi apare în vise, cel lângă care o viaţă aş trăi. Eşti partea aceea de care nu mă pot lipsi...acea parte care mereu va dăinui!


Fragment din manuscrisul "Străina aceea" - autor: Szakacs Nadina Maria

Frânturi din cartea mea...(3)

Era o toamnă frumoasă. Frunzele cărămizii îşi perindau poveştile la fereşti cuprinse de spaima picurilor de ploaie. Începeau să se închidă norii, dimineaţa bruma iar speranţele noastre nu îşi pierduseră făgaşul.
Ruginii...erau frunzele....dar şi unele amintiri ce se doreau actualizate. Porneam braţ la braţ, străbătând locurile de altădată...găseam locuri familiare, puţin altfel de cum le lăsasem cândva.
Mă cuprindea emoţia aflându-mă alături de el, pribegind cărările pierdute de timp ale amorului nostru din trecut, iar acum împrospătat, dornic de inedit...dar şi de o rememorare a ceea ce a fost şi e frumos să pecetluim în amintire.
La braţul său simţeam că renasc. Revedeam cafeneaua unde ne cunoscusem întâia oară. Locul în care s-a produs declicul...unde două inimi începură să bată la unison,asemeni unei chemări mute, dar tâlcuite de cei doi îndrăgostiţi: eu şi el,continuându-ne basmul.
Toate clipele se restrângeau acum în jurul nostru, toate amintirile evocate ne sensibilizau fiinţa...ochii mei lăcrimau, ai săi erau umezi...de emoţie, din dragoste,unul pentru celălalt, pentru totdeauna.
Ştiusem întotdeauna că va reveni cândva. Dincolo de toate îndoielile mele, existase şi certitudinea că îl voi avea alături. Ştiam că va primi iertarea...
Revenise oarecum străin, dar l-am recunoscut: după zâmbet, după amprenta sărutului, după suflet, după felul cum mă ridica în zbor, după modul în care îmi construia aripile şi mă susţinea clipă de clipă.
Şi m-am gândit şi la situaţia în care ar fi posibil să mă rănească mai profund decât ar fi făcut-o vreodată. Dacă ar îndrăzni să mă lase iar fără speranţe şi vise...aş fi în stare să îl iert la nesfârşit, să îl las să plece, să se regăsească...
Şi mai ştiu că îl voi iubi întotdeauna, cu o forţă pe care nu mă simt întotdeauna stăpână.Sunt momente în care simt că dragostea asta e prea mult. Şi e bine, într-un fel. E superlativul care nu poate fi demonstrat, definit, exemplificat. E dragostea, conştientă şi inconştientă – dragostea ce îmi ţine respiraţia în loc şi totodată îmi sporeşte vitalitatea.


Fragment din manuscrisul "Străina aceea" - autor: Szakacs Nadina Maria

Frânturi din cartea mea...(2)

Mi-a strâns mâna şi mi-a sărutat-o uşor. Nu m-am simţit în stare să-mi îndrept privirea spre el.Priveam în jos evitând femeia ce-l însoţea.
Încă o dată demonstram cât de mândră sunt, cât orgoliu pot avea. Şi nu era bine. Nu trebuia să fie aşa.
I-am înmânat un exemplar cu semnătura mea.


La rândul său mi-a dăruit două cărţi: Iubirea la timpul trecător a lui Florin Grama şi versuri de John Morrison. Am rămas uluită. Nu mai aveam grai. Am îngăimat câteva cuvinte în semn de mulţumire.
Bărbaţii ne lasă întotdeauna lucruri care ne vor aminti de ei: o amintire, o carte, un cântec, o floare, un breloc, o felicitare, un pluş, cuvinte, un surâs, o privire...în acest mod se asigură că ne vom gândi la ei, că nu îi vom da uitării.
Vor să ne producă dependenţă, să ne închidă în sentimentul iubire fără vreo cale de ieşire. Ne secătuiesc de viaţă, de iubire, de sentimente umane. Ne storc sufletul, ne iau toată vlaga.
Parcă doresc a lăsa în urma lor suferinţă şi lacrimi. Durere nesfârşită, dor sfâşietor. Par atât de umani, dar parcă au sufletul împietrit, parcă sunt un permanent sloi de gheaţă cu care luptăm în zadar.
Iubirea lor ne îngheaţă, promisiunile lor ne veştejesc, zâmbetul lor senin ne umileşte. Parcă nimic nu le-ar umbri existenţa. Doar noi suferim şi ne lăsăm pradă dezolării.
Ştiam că va onora fiecare lansare, că nu va dispărea atât de uşor din viaţa mea. Aveam nevoie de el ca de un drog. Era parcă substanţa de care depindea existenţa mea.
Viaţa mea era plină de griji, aşa cum şi marea era plină de valuri. Eram neliniştită, ca şi valurile care se retrag de la mal pentru a reveni iar.
Îl iubeam şi din această cauză nu mai aveam linişte. O parte din mine dorea să ajungă la el,cealaltă se ferea să îi arate că încă mai simţeam ceva, că încă îl doream alături.
Interpretam fiecare gest al său, oricât de mic era. În sufletul meu stăruia necontenit o fărâmă de speranţă.
La nici trei zile de la lansare, m-a sunat. Nu a pomenit nici măcar în treacăt de dedicaţie.Probabil nu a deschis încă volumul sau nu a acordat mare importanţă însemnării mele.
M-a sunat pentrua mă întreba cum mă simt, ce mai fac. Şi m-a invitat la un ceai.
Am acceptat invitaţia pentru atunci când voi avea timp să o onorez. A fost de acord,spunând că aşteaptă cât e nevoie.
Nu înţelegeam ce era cu invitaţia. Era doar un gest prietenesc sau lăsa interpretare pentru altceva? Habar nu am, însă mă deruta tot mai mult.
Apărea în viaţa mea exact în momentele în care credeam că m-am liniştit, că sentimentele pentru el s-au atenuat. Însă prin revenirea sa continuă în viaţa mea, sentimentele renăşteau şi se conturau tot mai mult.
Simţeam  ooarecare nesiguranţă în privirea sa. Cred că încă simţea ceva pentru mine, dar îi era greu să accepte sau chiar refuza să facă acest lucru.
Sau poate nu mai simţea nimic. A îngropat trecutul pentru a-şi trăi frumoasa poveste de iubire cu cealaltă femeie. Femeie a cărei existenţă o refuzam cu încrâncenare.
El era al meu, şi numai al meu. Fiecare părticică din fiinţa sa îmi aparţinea, nu era milimetru din fiinţa sa pe care să nu-l cunosc.



Fragment din manuscrisul cărţii "Străina aceea" - autor: Szakacs Nadina Maria

Frânturi din cartea mea... (1)

Da, luminiţa din ochii lor m-a determinat să devin dascăl. Dacă există ceva inocent şi pur pe lume, aceştia sunt copiii. Copiii ce ne înconjoară clipă de clipă, ne încântă cu surâsul lor şi pe care nu reuşim nici măcar în clipa prezentă să-i preţuim pe deplin pentru bucuriile şi satisfacţiile sufleteşti pe care ni le oferă.
Dacă cineva m-ar întreba ce să facă ca să fie fericit i-aş recomanda să iubească copiii şi să zămislească copii. Pentru a-i creşte, pentru a-şi desăvârşi existenţa.
În acele momente eram fiinţa cea mai fericită, chipul cel mai radios. Temerile mele dispăruseră lăsând în urma lor cer senin şi câmpii de vise încărcate cu zeci de tipuri de flori. Viaţa mea avea culorile curcubeului, toată bunătatea lumii se concentra în cuprinsul său.
Fiinţa mea era născută pentru o astfel de meserie, nici mănuşile nu mi se potriveau atât de bine precum se potrivea ea. Sunt convinsă că Dumnezeu a avut acest plan minunat cu mine, a înfăptuit un soi de minune, o viaţă, un dar pe care cerul rar îl poate dărui.
Este atât de bun cu fiinţa umană, asta fiindcă ne-a dăruit văzul să putem distinge culorile, mirosul să putem adulmeca urma unui sărut pierdut, auzul pentru a regăsi şoaptele mărturisite pentru eternitate, pipăitul pentru a avea şansa de a simţi pe cel de lângă noi, gustul pentru a savura bucuriile viitoare şi amintirile pentru a nu fi singuri cu durerile şi amărăciunile ce ne cuprind uneori.
Ne-a dăruit persoane dragi care să ne întovărăşească pe parcursul vieţii, să avem pe cine iubi şi asculta,să aibă cine să ne îmbrăţişeze şi să ne facă să zâmbim.


Fragment din manuscrisul cărţii "Străina aceea" - autor: Szakacs Nadina Maria

Amândoi...

Doar noi,
vedem astă-seară - stelele:
cu aceeaşi ochi,
cu aceeaşi îmbrăţişare,
cu aceleaşi sărutări,
cândva - gânduri fugare...


Doar noi,
povestim,
ne împărtăşim,
câte-n lună şi-n stele,
fără să ne temem,
fără ca pasul să-l grăbim,
ştim că spre ce-i al nostru
ne-ndreptăm
şi crezând astfel,
nu greşim...


Doar noi,
uniţi de-o întâmplare,
privind,azi, către stele
vedem Carul mare...
Amândoi,
ce întâmplare fericită,
înveliţi în noi,
pământul ne sărută...

Hainele...

Hainele în care
mă îmbrac zilnic,
sunt emoţia
şi braţele
dragostei tale,
acel fior
ce mă poartă
dincolo
de porţi ancestrale...


Hainele clipei,
uneori aripa,
îmi sunt buzele tale
pline de subtilităţi...
te simt aievea,
în patru părţi:
în stânga,
în drepta-mi,
în spate-mi,
înainte,
eşti cea mai de preţ -
îmbrăcăminte...


Straiele tale,
le port, iubite,
clipă de clipă...
fiindcă-nvelită de tine
nu mi-e frig,
nu mă bat vânturi,
nu mă ating
nici măcar -
hainele, gânduri...

Poeziei...

Cu toată forţa,
mă adresez ţie:
frumoasă, bogată,
adeseori soră,
îmi eşti - poezie...


La aniversarea-ţi,
nu mă pot exprima
decât prin fiinţa-ţi,
căci o simt
aceeaşi cu-a mea...


La mulţi ani, poezie!
voi versuri frumoase,
ce ani la rând
la sânul vostru,
cu drag, m-aţi crescut...
mi-aţi fost alinare,
în clipele-n care,
lumea părea fadă,
fără culoare...


Prin voi,
dragi versuri,
simt,
cum lumea mea,
noi rezonanţe, mereu,
va căpăta...


Poeziei - de Ziua Internaţională a Poeziei (21 martie)

Ce-a mai rămas?

Ce-a mai rămas?
Ne sunt sufletele dezgolite,
de-atâta alergat,
iubite...


Ce-o să mai fie?
certitudine,
popas?
să rămân,
să mai fac un pas?


Ce-a mai rămas?
din noaptea albă,
din pânzele
freatic construite...
simt, mâinile ne sunt
colac pentru salvare,
mă-nec,
într-o mare de lacrimi,
te caut cu ardoare...


Ce-a mai rămas?
nu vreau promisiuni,
nimic din ce n-am vrea
să se întâmple...
vreau doar atât:
să rămânem
aceia care suntem NOI,
să-mi umpli tâmplele
de sărutări - şuvoi...

La şcoală

Astăzi,
din întâmplare
a fost veselie mare...
oare ce se întâmplase?
clasa la răspuns rămase?


Abundau
de bucurie,
cu a lor
copilărie...
Erau zâmbet,
zâmbetul
îl împărţeau...
ghici cu cine?
Chiar cu mine,
care îi notam
de zor
pentru a lor
cunoştinţe,
dragi, creative
fiinţe...


Scrisă de dragul clasei a V-a B care au făcut poezii
atât de frumoase pentru concursul "Micul poet" :-)